Erau nopti când mi se parea ca ochii tai, carora le desenasem mari cearcane portocalii, îsi aprind din nou cenusa. In acele nopti ploaia cadea mai rar. Deschideam geamurile si ma urcam, gol, pe pervazul ferestrei ca sa privesc lumea. Copacii padurii veneau înspre mine, câte unul, supusi, o armata învinsa venea sa-si depuna armele. Ramâneam nemiscat si cerul îsi cobora steagul sub care îsi trimisese ostile in lupta. Dintr-un ungher ma priveai si tu cum stateam acolo, nespus de frumos în nuditatea mea însângerata : eram singura constelatie pe care nu o stinsese ploaia, eram Marea Cruce a Sudului. Da, în acele nopti era greu sa-ti deschizi vinele, când flacarile ma cuprindeau, cetatea urnelor era a mea, o umpleam cu sângele meu, dupa ce concediam ostirea dusmana, rasplatind-o cu orase si porturi, iar pantera de argint sfâsia zorile care ma pandeau. Eram Petronius si din nou îmi varsam sângele între trandafiri. Pentru fiecare petala patata stingeai câte o torta.
Tii minte? Eram Petronius si nu te iubeam.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu