Faceți căutări pe acest blog

vineri, 9 decembrie 2011

      Literatura proastă e ca o femeie fără ţaţe; te frustrează, te scoate din minţi, dacă eşti si puţin ineficient din punct de vedere al realizării materiale si contează că dai bani pe cartea aia, ca prostul, că ti-a recomandat-o cineva, că ai citit pe vreun forum de gay sau ai văzut-o în librărie si ti-a plăcut coperta sau de ce dracu mai citesc oamenii în general îţi vine să te impusti. Sau să îi dai foc ei, cărţii fără  ţăţe sau fără ce n-o avea.
    Cel mai des, cărţile proaste sunt melodramatice, te năucesc cu vreo chestie profund naturalistă, te fac să o iei razna după vreo tragedie groaznică, ca si cum nu ar fi lumea în sine la modul percepţiei cele mai evidente suficient de angoasantă. Ca si cum lumea lor e mai groaznică decît lumea în care ne mişcăm noi .
    Nu ai nimic de invătat din cărţile astea, oricît ai încerca să le dai valenţe, esuezi în stupefiant, plus că mori de plictiseală dacă nu eşti cumva retardat să te emotioneze vreo tragedie livrescă mai mult decît aia cu vecina ta părăsită de soţ cu 4 copii care mănancă din gunoi si nu si-au platit intretinerea de 8 ani.
     Mai sunt cărti care propun eroi livreşti, de cele mai multe ori în persoana autorului, care fac chestii relevante pentru societate, se indrăgostesc ca vacile si ne impărtăsesc experienta lor intr-o prozodie demnă de dispreţ, se droghează si au percepţii obiective ale lumii pe care si le pun imediat pe hîrtie, sau si mai trist vorbesc de satul în care s-au născut ei de parcă satul ăla ar avea un merit în plus că a dat lumii un nătărău cu veleităti artistice ca el. 
Sigur că sunt si cazuri fericite în care pe aceleaşi teme se nasc capodopere. Dar pentru asta trebuie sa fii
Sabato, Cortazar, Pessoa, Joyce,Hemingway sau alţii cativa.
Bineinţeles că nu e nimic ciudat că în general demersul literar sa fie supus ratării,oglindă a societăţii
spiritual primitive în care trăim, nu ne surprinde nimic, e rău însă că cei loviti de conceptul creativ,
acesti scriitori si poeţi din categorie, se gandesc ei că ar trebui sa publice lamentaţiile creierelor lor
bolnave si apoi sa apară pe la televiziunile locale, să ia cu asalt cenaclurile literare, să năucească juriile concursurilor literare de pretutindeni cu volumele lor cu tiraj de 50 exemplare, sau să-si asume condiţia de scriitori intr-o asemenea masură, încît , cocotati pe cartea lor de cîteva sute de pagini, practic
sa devii insignifiant si sub condiţia lui, oricine ai fi. Mai ai o şansă sa-i atragi atenţia încercînd sa devii personaj în urmatoarea lui carte, dar în general trebuie sa fii cam ca el , semidoct si frigid, si oricum şansa e mică pentru ca obiectivitatea cu care vede el lumea îi permite sa aleagă dintr-o gama imensă de rataţi psihic.
    Dintre toţi, cei mai oribili sunt poeţii. Astia sunt de 2 categorii, tineri si batrani. :)
    Stiu că e putin insuficient ,deci dezvolt. Aia tineri, sunt în general cei care nu reusesc sa-si faca în veci
 o gagică, nu au făcut desigur niciodată sex pentru că le e rusine cu penisul lor, de cele mai multe ori mai
mic decat media. Figuratia lor literară are motivatii uneori chiar mai complexe. Ei pot scrie pentru că au
în familie vreun scriitor din cealaltă categorie, bătran, a carui creaţie, din spirit de frondă tinerească
li se pare lipsită de esente. Asa că pun mana pe pix:) si propun lumii , intr-o logoree tampită, superficială, de cele mai multe ori pornografică, conform unui curent pe care l-au văzut ei pe net, versuri inspirate,
despre cum ar vrea ei sa fută pe una, despre cum e aia cand se trezeste dimineata si cum ii atarnă capul
pe pernă, despre cum iau ei metroul pană la romană si ce-au vazut acolo sau , cei  chiar terminati psihic,fără nici o sansă să-si revină vreodată ,despre natură .Astia sunt si cei mai incuiati si în general provin din familiile de la tară,din deltă sau de pe la munte ,unde natura si vegetatia le obtureaza putin vederea si nu văd femei prin zona în afara de mama lor, care, din caruta cu boi, nu-i prea inspiră la poezia de dragoste.
    Cum spuneam, cealaltă categorie de poeti sunt bătranii, sunt si cei mai periculosi, în primul rand pentru că au scris mai mult si au mai multă vanitate literară acumulată sau, dacă sunt la primul volum de versuri,
argumentele lor oricum sunt indestructibile, pentru că va fi evident că toată viata au acumulat, si privită retrospectiv a fost tocmai un fel de pregatire a poemelor lor demente.
    In general ei scriu despre femei, idealizandu-le putin, doar atăt cat sa nu se vadă faptul că nu au mai vazut pisica de o sută de ani, chestie de intelegere mutuală intre mosii poeţi care nu dezvolta niciunul
partea pur sexuală ca sa nu atragă oprobiul celorlati sau si mai rău , să nu se apuce si ei de conceput versuri cu tematică.
    Intelepciunea cu care privesc ei tema te infioară nu numai prin imagistica dezgustatoare, muzele lor oricum au murit de bătranete, dacă nu cumva chiar deceptionate de autori, ci si prin autosuficienta serenitătii.
   O altă temă care ii fascinează pe acesti poeţi este cea a iubirii de tară si mai ales a unirii cu basarabia, demers de apreciat de altfel, cu singura specificare că ,dacă dumnezeu sau cineva ar contabiliza calitatea lametatiilor lor isterice, ar alege sa rămanem cu granitele astea pentru eternitate.
In următorul articol vom vorbi poate despre  femeile din romania care au impresia că scriu romane sau poezie.


Alexandr Sergheevici Puşkin-Eu te-am iubit...


Eu te-am iubit şi poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot,
Dar nici nelinişte şi nici tristeţe
Ea nu îţi va mai da, aşa socot.

Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cândva iubită
Aşa adânc, aşa gingaş cum te-am iubit.

Mihail Lermontov - Mie

Că n-o iubesc şi n-o ador,
Aşa mi-a spus cu nepăsare,
Vrând nesfârșitul să-l măsor
Şi dragostei să-i pun hotare.
Dispreţuindu-i măreţia
O clipă doar, ea-mi dovedi
Că nu pot alunga robia
Ce sufletul mi-l copleşi,
Că nimeni lanţul nu-mi doboară,
Că liniştea mi-e doar atât:
Un glas de heruvim ce zboară
Peste-un infern posomorât.

marți, 6 decembrie 2011

Mircea cartarescu-Steluţe în genele ei

Adăugaţi o legendă

Emil Botta-Un dor fără saţiu

De un dor fără saţiu-s învins
şi nu ştiu ce sete mă arde.
Parcă mereu din adînc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.
Şi pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
şi parcă-aş visa o planetă pierdută.
E atîta nepace în sufletul meu,
bătut de alean şi de umbre cuprins…
Un dor fără saţiu m-a-nvins,
Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu.

Tudor Arghezi-Flori de mucigai

Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici
 de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.
Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă

miercuri, 30 noiembrie 2011

*Paul Verlaine-Cântec de toamnă

Al toamnei cânt,
Viori de vânt
Îl plâng topite
Lovindu-mi lin
Sufletul plin
De corzi rănite
Decolorat
Şi sugrumat
Când ora bate
Plângând ascult
La vremi de mult
Îndepărtate
Şi-n vânt mă las
În răul pas
Care mă poartă
Din loc în loc
Acelaşi joc
De frunză moartă.

* Marin Sorescu-Şah

 

Eu mut o zi albă,
El mută o zi neagră.
Eu înaintez cu un vis,
El mi-1 ia la război.
El îmi atacă plămânii,
Eu mă gândesc un an la spital,
Fac o combinaţie strălucită
Şi-i câştig o zi neagră.
El mută o nenorocire
Şi mă ameninţă cu cancerul
(Care merge deocamdată în formă de cruce),
Dar eu îi pun în faţă o carte
Şi-l silesc să se retragă.
Îi mai câştig câteva piese,
Dar, uite, jumătate din viaţa mea
E scoasă pe margine.
- O să-ţi dau şah şi pierzi optimismul,
Îmi spune el.
- Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.
În spatele meu soţia, copiii,
Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi
Tremură pentru orice mişcare a mea.
Eu îmi aprind o ţigară
Şi continui partida.

*Evgheni Evtuşenko-Iubire

Te iubesc mai mult decât natura,
Fiindcă tu natura însăşi eşti,
Decât libertatea mi-eşti mai dragă -
Fără voi, ca un ocnaş trăieşti.
Te iubesc cu toată nebunia,
Ca pe-un hău, nu ca pe-un drum de roţi,
Te iubesc mai mult decât se poate,
Cât de mult - să înţelegi nu poţi.
Fără noimă te iubesc întruna,
Şi când beau şi-atunci când spun prostii;
Mult mai mult decât pe mine însumi
Te iubesc. Vreau sigură să fii.
Te iubesc mai mult decât pe Shakespeare
Decât toate cele pământeşti,
Mi-eşti şi decât muzica mai dragă,
Pentru mine, muzica - tu eşti!
Te iubesc mai mult decât speranţa
Gloriei, în veac de vis şi fum,
Decât ţara asta ruginită,
Fiindcă tu eşti ţara mea acum.
Eşti nefericită? N-ai temeiuri!
Nu-L mai mânia pe Cel de Sus.
Decât fericirea mi-eşti mai dragă
şi decât iubirea, mai presus.

*Anna Ahmatova-Eşti singur azi şi-mpovărat de tine...

Eşti singur azi şi-mpovărat de tine,
De slavă şi de visuri despărţit,
Dar ai rămas iubitul pentru mine,
Cu cât mai trist, cu-atât mai îndrăgit.
Bei vin mereu, ţi-s nopţile murdare,
Mai ştii dacă trăieşti cu-adevărat?
Şi ochii-ţi verzi cu zvârcoliri de mare
Mărturisesc că pacea n-ai aflat.
Invocă moartea inima-ţi nebună,
Afurisind al soartei pas greoi,
Şi vântul de apus mi-aduce-ntr-una
Din partea ta mustrări şi rugi, puhoi
Spre tine iar, cum pot să viu fierbinte?
Sub cerul pal, aici, în ţara mea,
Ştiu doar să cânt şi să-mi aduc aminte,
Tu nici măcar atât nu cuteza!
Tristeţi sporind, trec zile fără veste...
Ce rugăciuni de dragul tău să fac?
Iubirea mea atât de mare este,
Că n-ai putut nici tu să-i vii de hac

*Nichita Stanescu-Cantec

Tu ai un fel de paradis al tau
in care nu se spun cuvinte.
Uneori se misca dintr-un brat
si cateva frunze iti cad inainte.
Cu ovalul fetei se sta inclinat
spre o lumina venind dintr-o parte
cu mult galben in ea si multa lene,
cu trambuline pentru saritorii in moarte.
Tu ai un fel al tau senin
de-a ridica orasele ca norii,
si de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud, a orei,
cand cerul devine nou si rece
si harta serii fara margini,
si-abia mai pot ramane-n viata
mai respirand, cu ochii lungi, imagini

*Nichita Stanescu-Scurtă baladă

Numai fereastra ta nu se stinge, nu.
Singură sus, lângă cer, orbitoare,
ca un ochi mă fixează când trec
bolnav de vini imaginare.
Numai arborii tăi nu-şi pierd în iarnă
frunzele verzi, pieritoare,
când trec cu ninsoarea sub ei
bolnav de vini imaginare.
Nici câinele tău schelălăind printre maşini,
cel cu patru picioare,
nici el nu mă latră când trec
bolnav de vini imaginare.
Nici faptul că exist şi tu o ştii
nici faptul că sunt, nu te doare,
când invizibil mă agăţ de cuvinte
bolnav de vini imaginare.
Hai judecă-mă, hai pedepseşte-mă cu nepăsarea ta, oarecare,
din ce în ce cum sunt mai bolnav
de vini imaginare

*Nichita Stanescu-Vârsta de aur a dragostei

Mâinile mele sunt îndrăgostite,

vai, gura mea iubeşte,
şi iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.
E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
şi iată-mă fără să dorm,
aievia văd zeii de fildeş,
îi iau în mână şi
îi înşurubez râzând, în lună,
ca pe nişte mânere sculptate,
cum trebuie că erau pe vremuri,
împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.
Jupiter e galben, şi Hera
cea minunată e argintie.
Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.
E un dans iubito, al sentimentelor,
zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.
Şi eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, şi lucrurile vin
tot mai aproape,
şi pieptul mi-l strâng şi mă dor

*Nichita Stanescu-Semn 3

Tu nu-nţelegi că cel mai greu e sentimentul?
Tu nu-nţelegi că sentimentul unei pietre
o smulge şi o zboară şi-o atârnă
şi-o pluteşte?
Tu nu-nţelegi că noi cădem lăuntrul nostru?
Că sentimentul de lăuntru
îl ţinem greu, răzbătător prin pietre.
Tu nu-nţelegi aceasta?
Tu nu-nţelegi că stelele în sine
sunt un lăuntru din lăuntul depărtat?
Tu nu-nţelegi că albul în desime
e negru împărat?

luni, 28 noiembrie 2011

*Friedrich Holderlin-Către Parce










Numai o vară, îngăduiți-mi, Amarnicelor!
Și o toamnă-n care să se pârguie cântu-mi,
Ca inima mea, bucuroasă, de dulcele
Joc săturată, să-mi moară apoi.

Sufletul, care zeiescul său drept nu și-l primește
Pe pământ, nici jos nu-și află odihna în Orcus.
Ci mie, odată Divinul, ce-n inimă-mi
Zace, Poemul mi-a fost izbutit,

Fii lăudată, deci, pace din lumea duhurilor!
Mulțumit voi fi, chiar dacă-al corzilor sunet
Cu mine-n adânc n-a căzut; căci o dată ca
Zeii-am trăit, și mai mult nu râvnesc.

(traducere de Ștefan Aug. Doinaș)

*Eugenio Montale-Oase de sepie






Să nu ceri cuvântul ce veghează
sufletul nostru inform, cu litere de foc
mărturisindu-l, în timp ce străluceşte
asemeni plantei de şofran în praf.

Ah, merge omul singur,
al atora şi al său însuşi prieten,
nepăsător de umbra pe care canicula
i-o întipăreşte-n tencuiala sfărâmată.

Să nu ne ceri formula ce deschide lumi
doar vreo silabă strâmtă şi uscată.
Atât îţi putem spune azi,
ceea ce nu suntem, ceea ce nu voim.

*

Amaiză palidă şi încremenită
lângă zidul ce arde al grădinii,
ascultăm printre pruni şi mărăcinişuri
fluierături de mierle, foşnet de şerpi.

În crăpăturile pământului şi pe măzăriche
urmărim rândurile furnicilor roşii
cum se-ntrerup ori cum se-mpletesc
pe vârfurile unor snopi pitici.

Întrezărim printre frunzişuri palpitarea
îndepărtată a solzilor de mare,
în vreme ce tremurătorul ţârâit
al greierilor se înalţă dintre muşuroaie.

Înaintând în soarele ce ne orbeşte
simţim cu o tristă surprindere
cum viaţa întreagă şi tot zbuciumul ei
este acest mers de-a lungul unor ziduri
ce au pe creastă cioburi verzi de sticlă.

*

Adu-mi floarea-soarelui s-o răsădesc
în pământul meu consumat de săruri,
să-şi arate ziua toată în oglinzile cerului
neliniştea figurii galbene.

Tind către calitate toate cele obscure,
se topesc corpurile într-un şuvoi
de culori: acestea în muzică. Să dispari
fără urmă e deci aventura aventurilor.

Adu-mi planta ce ne călăuzeşte
acolo unde răsar transparenţele blonde
şi viaţa se topeşte în aer ca o esenţă;
adu-mi floarea-soarelui înnebunită de lumină.

*

Am întâlnit adesea răul vieţii:
era ca râul gâtuit bolborosind,
era ca frunza arsă închircită
şi calul istovit.

De toate mi-am dat seama, dar nu de minunea
ce ne dezvăluie divina indiferenţă;
era statuia somnolenţei la amiază
şi nourul şi şoimu-n înălţime.

*

Ştiu ora-n chipul cel mai paşnic
e fulgerat de-o crudă strâmbătură,
dezvăluind durerea invizibilă.
N-o vede omul de pe stradă din mulţime.

Vorbele mele, în zadar trădaţi
tainica muşcătură, vântul ce bate-n inimă.
Dreptatea e a celui care tace.
Cântul care suspină e un cânt de pace.

*

Glorie a amiezii fără margini,
când nici o umbră nu mai dau copacii,
şi mai mult, mai mult se ivesc în jur
pe arşiţa prea mare aparenţele.

Soarele-i sus - şi un prundiş uscat.
Deci ziua mea nu s-a-ncheiat cu totul:
ceasul cel mai încântător e peste zidul
acoperit de un apus de soare palid.

E încă foc în jur; un pescăruş
pluteşte pe-o relicvă a existenţei.
Ploaia e dincolo de această dezolare,
în aşteptare bucuria-i mai deplină.

*

Fericire atinsă, mergem
pe tine ca pe o muchie de cuţit.
În ochi eşti lumină ce pâlpâie,
sub picior gheaţă ce plesneşte
şi nu te atinge cel ce te doreşte mai mult.

Ajungând în inimile pătrunse
de tristeţe, le luminezi; dimineaţa ta
e dulce şi tulburătoare asemeni cuiburilor
de sub streşini.
Ah! nimic nu răscumpără plânsul copilului
căruia îi scapă balonul printre case.

*

Poate că într-o dimineaţă-naintând printr-un văzduh
de sticlă sterp, voi vedea marele miracol:
nimicul ridicându-se la spate,
golul pe urma mea, cu groază de beţiv.

Apoi ca pe o pânză se vor îngrămădi copaci,
clădiri, coline, hrana iluziei de fiecare zi.
Dar va fi prea târziu: voi pleca pe tăcute
printre oamenii ce nu-şi întorc faţa, cu taina mea.

*

Sistru uşor la vântul
unui greier pierdut,
abia atins şi stins
în moleşeală.

Din adâncuri se împrăştie
în noi un izvor secret:
lumea-n care trăim
abia se ţine.

Dacă o arăţi, în văzduhul
sur tremură corupte
vestigiile
pe care golul nu le înghite.

Acolo gestul se nimiceşte,
orice glas tace,
coboară la gurile ei
viaţa stearpă.

*

Deasupra zidului cu scrijelări,
umbrind băncile rare
arcul văzduhului apare
încheiat.

Cine-şi mai aminteşte de focul
care a ars năvalnic
în vinele lumii? S-au risipit
într-o odihnă rece formele.

Mâine voi vedea iarăşi băncile
şi zidul şi drumul obişnuit.
În viitorul deschis dimineţile
stau ancorate ca nişte bărci în port.

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

*Geo Dumitrescu-Ar fi bine să uiţi


- Ar fi bine s-o uiţi! îi spuneam inimii,
uit-o, îţi spun! Îi strigam furios,
aşază lespezi înalte de linişte în urma ei,
uit-o!, suflând încet, dă zbor păpădiei străine...
- Uşor de zis! Mi-a răspuns – nicicând
n-a fost dat nimănui a uita
focul în care piere arzând.
- Uitaţi-o! le strig ochilor – pentru Dumnezeu,
alungaţi-o din lacrimă şi din lumină,
uitaţi-o, vă spun!
- Eram nişte cratere stinse, mi-au spus, lumina
nu mai găsea drumul spre noi.
Ca nişte afumate răni de glonţ,
spre lume aţinteam
sticloase întrebări încremenite. Doar ea,
buzele ei, aburind uşor geamul subţire, uscat,
lumini reaprinse în ferestrele reci. Doar ea –
lumini fierbinţi, în mijlocul cărora
tolănită, domneşte.
Nu-ncerca, n-ai cum s-o alungi, orb vei rămâne –
alungă-ţi ochii, lumina,
căci numai o dată cu noi
va pleca şi ea de la tine.
- Uitaţi-o, uitaţi-o! le strig disperat mâinilor,
uitaţi-o, voi, ciudate vietăţi electrice,
liniştitele mele unelte:
de-acum înainte, cuprindeţi văzduhul în braţe,
hărăziţi mângâieri doar obrazului pufos
al poamelor, al pruncilor,
doar întinderii albe a hârtiei,
şi rotunjiţi-vă palmele în jurul mărului
şi-al portocalei,
de-acum înainte, cuprindeţi de mijloc
doar arborele din drum, tăcut şi statornic.
- Uit-o şi tu, îi strig sângelui,
întoarce-te acasă, prostule, adună-ţi apele
în matca lor veche şi, cântând,
lasă unda să-ţi joace în voie
pe prundurile multicolore ale vieţii...
- Zadarnic, zadarnic! îmi spune
n-ai cum să-ntorci, nu mai poţi alege
unda grăbită a râului
din vânătul val nestatornic al mării
în care s-a pierdut fără urmă...
- Uit-o! îmi strig disperat mie însumi,
fugi, goneşte, scapără-ţi paşii
departe spre zare, încotro vezi cu ochii,
fugi, nu te mai uita în urmă,
azvârle peste umăr pieptenele:
dese păduri înalte s-or aşterne
între tine şi ea!
fugi, azvârle oglinda: lacul întins,
cu nemărginirea-i de ape, va îneca
amintirea ei...
Fug, alerg... Zadarnic alerg, o, zadarnic:
oglinda umedă a lacului
cu ochii ei calzi, luminoşi, mă priveşte,
iar şoapta pădurii adânci mă tot cheamă
cu glasul, cu vorbele ei,
şi toţi arborii, arborii dragi, spre mine întind
o, arborii mereu spre mine întind
braţele ei.

*Fernando Pessoa-Paznicul turmelor

Există destulă metafizică în a nu te gândi la nimic.
Ce gândesc eu despre lume?
Parcă poţi să ştii ce gândesc eu despre lume!
Am să mă gândesc la asta dacă am să mă îmbolnăvesc.
Ce idee am eu despre lucruri?
Ce opinie despre cauze si efecte?
Ce am meditat eu despre Dumnezeu, despre suflet
Şi despre facerea lumii?
Nu ştiu. Mie mi se pare că a te gândi la toate acestea înseamnă
A închide ochii nu a gândi. Sau înseamnă a trage perdelele
La fereastra mea (doar că nu am la ea perdele).
Misterul lucrurilor? Parcă poţi să ştii ce-i misterul!
Singurul mister e că mai există unii care se gândesc la mister.
Cel care se aşează la soare şi-nchide ochii,
Începe să nu mai ştie ce este soarele,
Şi se gândeşte la multe lucruri pline de căldură.
Însă deschide ochii şi vede soarele.
Şi din acel moment nu se mai poate gândi la nimic,
Fiindcă lumina soarelui e mai valoroasă decât gândurile
Tuturor filosofilor şi ale tuturor poeţilor.
Lumina soarelui nu ştie ce face
Iată de ce ea nu este eronată, e doar ceva comun şi bun.
Metafizica? Ce fel de metafizică au arborii de acolo?
Decât metafizica de a fi verzi şi stufoşi şi cu ramuri
Ce dau fructe la vremea lor, ceea ce nu ne face să ne gândim,
Pe noi, cei care nu ştim să fim atenţi la ele.
Aşadar ce altă metafizică mai bună decât a lor,
Aceea de a nu şti de ce trăiesc
Şi de a nu şti nici ce înseamnă să nu ştii?
"Constituţia intimă a lucrurilor"...
"Sensul intim al universului"...
Toate sunt false, toate acestea nu înseamnă nimic.
Nici nu-ţi vine să crezi că cineva se poate gândi la aşa ceva.
E ca şi cum te-ai apuca să faci tot felul de planuri şi calcule
Când se anunţă dimineaţa cu primele raze, iar pe conturul arborilor
Un aur lustral începe treptat să îşi piardă întunecimea.
A te gândi la sensul intim al lucrurilor
Este ceva în plus, cum te-ai gândi la sănătate
Sau cum ai aduce un pahar de apă fântânilor.
Singurul sens intim al lucrurilor
E faptul că ele nu au nici un fel de sens intim.
Nu cred în Dumnezeu fiindcă niciodată nu l-am văzut.
Dacă ar vrea el să cred în el,
Fără îndoială că ar veni să-mi vorbească
Şi ar intra la mine în casă pe uşă
Spunându-mi, Iată-mă!
(Poate i se pare ridicul să audă aşa ceva
Celui care, neştiind ce înseamnă să priveşti lucrurile,
Nu-l înţelege pe cel care despre ele vorbeşte
Cu felul de a vorbi deprins prin observarea atentă a lucrurilor).
Dar dacă Dumnezeu înseamnă flori şi arbori
Şi munţi şi soare şi clar de lună,
Atunci şi eu cred în el,
Atunci cred şi eu în fiece clipă,
Şi viaţa mea toată nu-i decât omelie şi liturghie,
Şi comuniune prin văzul ochilor şi prin auz.
Dar dacă Dumnezeu e toate acestea: arborii şi florile
Şi munţii şi clarul de lună şi soarele
De ce să le numesc eu Dumnezeu?
Le spun flori şi arbori şi munţi şi soare şi clar de lună;
Întrucât dacă el se face, pentru ca eu să-l văd,
Soare şi clar de lună şi flori şi arbori şi munţi,
Dacă el îmi apare ca fiind arbori şi munţi
Şi clar de lună şi soare şi flori,
Înseamnă că el doreşte să-l cunosc în chip de
Arbori şi munţi şi flori şi clar de lună şi soare.
Iată explicaţia că ascult de el,
(Ce ştiu eu mai mult despre Dumnezeu decât Dumnezeu despre el însuşi?),
Ascult de voinţa lui trăind, spontan,
Precum cel care deschide ochii şi vede,
Şi îl numesc clar de lună şi soare şi flori şi arbori şi munţi,
Şi-l iubesc fără să mă gândesc la el,
Şi îl gândesc văzând şi auzind,
Şi cu el drumetesc însoţindu-l clipă de clipă.

*Fernando Pessoa-Vino să stam împreună, Lidia

 

Vino să şedem împreună, Lidia, pe malul râului.
Cu calm să-i fixăm cursul, şi să ne dăm seama
Că viaţa trece, iar noi nu ne ţinem de mână.
(Să ne ţinem de mână).
Să reflectăm apoi, copii adulţi ce suntem, că viaţa
Trece şi nu rămâne, nimic nu lasă şi nicicând nu se întoarnă.
Duce-se spre o tare depărtată mare, spre poalele Fadoului,
Dincolo chiar de sălaşul zeilor.
Să ne desfacem acum mânile, să nu ne obosim.
Bucurându-ne de viaţă ori nu, ca râul trecem.
E preferabil să trecem în tăcere.
Şi fără mult zbucium.

*Emil Brumaru-Cinci distihuri echivoce

 

Hai să-ţi fac destăinuiri!
Am iubit cândva un flutur.
El, cu aripi de te miri
Cum de poate duce ciuturi
(Căci erau asa subţiri!)
De vreo şase-şapte puduri.
Eu, extatic de-ngâmfat
Că îl pot trânti în pat,
Să ne fim o clipă miri.
Hai să-ţi fac destăinuiri...

*Jacques Prevert-Copiii care se iubesc

 

Copiii care se iubesc se-mbrăţişează în picioare
Lângă porţile nopţii
Şi trecătorii care trec îi arată cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Şi numai umbra lor
Înlănţuită umbra tremură în noapte
Stârnind mânia trecătorilor
Mânia şi dispreţul lor şi râsetele şi invidia
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt în altă parte dincolo de noapte
Mult mai presus decât lumina zilei
În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri.

*Jacques Prevert-Cafeaua de dimineaţă

 

El şi-a pus cafeaua
liniştit în ceaşcă,
laptele l-a pus
în ceaşca de cafea,
zahărul l-a pus
în cafeaua cu lapte
şi cu linguriţa
l-a amestecat.
a băut cafeaua,
ceaşca a lăsat
fără să-mi vorbească.
a scos o ţigară,
a fumat tăcut,
s-a jucat cu fumul
- cercuri a făcut -
a pus, calm,
tot scrumul
într-o scrumieră
fără să-mi vorbească.
fără să mă privească.
şi s-a ridicat,
şi-a pus pălăria
cu un gest distrat,
şi-a luat pe umeri
mantaua de ploaie,
pentru că ploua,
apoi a plecat.
a plecat în ploaie
fără să-mi vorbească.
fără să mă privească.
(şi atunci mi-am strâns
fruntea grea în palme
şi am plâns...
am plâns...)

*John Donne-Extazul

Acolo unde, ca o pernă-n pat,
Poiana se umfla pentru-a susține
Al purei violete cap plecat,
Unul comoară celuilalt, cu tine
Eram întins. Unite-ntr-un balsam
Curgând din ele, mâinile în pace
Și ochii, împreună, ni-i lăsam
Pe-un fir unic pe care fusu-l toarce,
Acest altoi de mâini era, acum,
Singurul mod al nostru de-a fi una,
Iar chipurile-n ochi, născând ca-n fum,
Unicul mod de a procrea într-una.
Cum Soarta, între două mari oștiri,
Întârzie nesigura izbândă,
(Ieșind din trupuri, pentru convorbiri)
Stăteau a noastre suflete la pândă.
Și-n timp ce ele discutau, noi doi
Zăceam ca niște statui pe morminte;
O zi am stat așa, iar între noi
N-au fluturat, cât a fost zi, cuvinte.
Iar dacă cineva, deprins de-Amor
A sufletelor limbă a-nțelege,
Și, transformat de de dragoste-n ușor,
Pur spirit, ar fi dat pe-acolo-a trece,
(Chiar neștiind ce suflet a vorbit,
Căci ele-n gând și grai la fel arată)
Mai împlinit în sine-ar fi pornit
Și mult mai pur decât a fost vreodată.
Acest extaz (ziceam) ne-a arătat
Tot ce iubim, ne-a scos din neștiință;
Vedeam că sexul nu era chemat,
Vedeam că n-am văzut ce ia ființă:
Ci, precum știm de-un singur suflet că
I-amestec de puteri ascunse nouă,
Iubirea sufletele-amestecă,
Din două face unul, dar sunt două.
Mutați o violetă-n alt pământ:
Culoare, forță, talie (ah, câte
Boleau, până acum, sărace-n vânt)
Țâșnesc și se-nmulțesc, mai hotărâte.
Când dragostea însuflețește-așa
Un suflet cu-altul, sufletul cel mare,
Născut din ele, va împlătoșa
Cusururile vechi din fiecare.
Noi deci, un suflet nou acum fiind,
Știm ce suntem și știm ce ne compune,
Căci elementele ce-n noi se prind
Sunt suflete, și nu au stricăciune.
Dar vai! de ce uitarăm amândoi
De trupurile noastre, în tăcere?
Sunt ale noastre, chiar de nu sunt noi;
Noi suntem duhuri, ele ne sunt sfere.
Datornici le suntem, căci ele-ntâi
Nouă pe noi ne-au deșteptat, ca straje;
Ne-au dat puteri și simțuri - căpătâi;
Nu drojdie ne sunt, ci aliaje.
Numai lăsându-și urma-n aer blând
Ne țese Cerul soartă și răsuflet:
Așa și sufletul, numai trecând
Pe calea trupului, se varsă-n suflet.
Cum sângele-ar vrea spirite să dea
Asemeni sufletelor de curate,
Căci nodul omenesc, a se-nnoda,
Numai cu-atare degete se poate,
Așa un suflet pur de-ndrăgostiți
Coboară la pasiuni, la calde danțuri,
De simțurile lor înlănțuiți.
Altfel, un mare Prinț rămâne-n lanțuri.
Deci, înapoi la trupuri, biet norod,
Numai așa de dragoste ai parte.
Taina iubirii-n suflete dă rod,
Dar totuși trupu-i poartă marea carte.
Dacă-un iubit, ca noi, va asculta
Acest cuvânt al unuia, sub astre,
Să fie-atent: abia ne vom schimba,
Când vom ajunge-n trupurile noastre.

*Marin Sorescu-Ecuatorul si polii

Impreuna sintem foarte dialectici
(Tu stii ca a fost cea mai frumoasa
Zi din viata mea?
Ce bine-ar fi sa fie asa. "Ba da".
Te rog fraza asta sa n-o tai)
De fapt, poezia de dragoste ar trebui sa fie semnata
Chiar de muze.
Poetii sa se inspire si ele sa puna degetul.
Tu sa intinzi aripa peste versurile mele
"N-am intins-o?"
Asa, o pana. Vreau o filfiire deplina.

Simteai ca veneai pana langa mine
Si deodata un gol de aer.
Ce se intimpla?
Ma gindeam la tine.
Golurile de aer nu stiu ce-o fi cu ele,
Asa e cand zbori, zburam spre tine.
"Oricum, eu receptam fluidul."
Si eu ma ghidam tot dupa fluid.
Noi nu lucram decat pe
Baza de flux magnetic.
Stii ca la ecuator cantarim
Mai mult decat la poli?

In orice caz, cand sintem impreuna
Cintarim mai mult,
Sintem doua ecuatoare incolacite
Doua ecuatoare si - un pol - ca niste serpi.
De ce numai unul?
Pentru unitatea contrariilor.
Plus cea mai ieftina energie...
Nu stiu daca intelegi?
Ce zici de titlul asta?
Esti ca o sfera de sticla
In care Dumnezeu a strecurat
Si-un clopotel.
Cand se-nvirteste pamintul, suna clopotelul.
Tu suni. Da, dar n-am sunetul frumos
Decat in sfera de sticla
Vibrez din toata fiinta
Si tu-mi culegi vibratiile
Si mi le restitui, sarutate

vineri, 25 noiembrie 2011

*Charles Baudelaire-Get Drunk

Always be drunk.
That's it!
The great imperative!
In order not to feel
Time's horrid fardel
bruise your shoulders,
grinding you into the earth,
Get drunk and stay that way.
On what?
On wine, poetry, virtue, whatever.
But get drunk.
And if you sometimes happen to wake up
on the porches of a palace,
in the green grass of a ditch,
in the dismal loneliness of your own room,
your drunkenness gone or disappearing,
ask the wind,
the wave,
the star,
the bird,
the clock,
ask everything that flees,
everything that groans
or rolls
or sings,
everything that speaks,
ask what time it is;
and the wind,
the wave,
the star,
the bird,
the clock
will answer you:
"Time to get drunk!
Don't be martyred slaves of Time,
Get drunk!
Stay drunk!
On wine, virtue, poetry, whatever!"

*Jorge Luis Borges -Instants

If I could live again my life,
In the next - I'll try,
- to make more mistakes,
I won't try to be so perfect,
I'll be more relaxed,
I'll be more full - than I am now,
In fact, I'll take fewer things seriously,
I'll be less hygenic,
I'll take more risks,
I'll take more trips,
I'll watch more sunsets,
I'll climb more mountains,
I'll swim more rivers,
I'll go to more places - I've never been,
I'll eat more ice creams and less (lime) beans,
I'll have more real problems - and less imaginary
ones,
I was one of those people who live
prudent and prolific lives -
each minute of his life,
Offcourse that I had moments of joy - but,
if I could go back I'll try to have only good moments,

If you don't know - thats what life is made of,
Don't lose the now!

I was one of those who never goes anywhere
without a thermometer,
without a hot-water bottle,
and without an umberella and without a parachute,

If I could live again - I will travel light,
If I could live again - I'll try to work bare feet
at the beginning of spring till
the end of autumn,
I'll ride more carts,
I'll watch more sunrises and play with more children,
If I have the life to live - but now I am 85,
- and I know that I am dying ...

*Walt Whitman-Certitudini

Nu am nevoie de certitudini; eu sunt un om
preocupat de propriul său suflet.
Nu mă îndoiesc că, pe lângă chipul şi mâinile
pe care le cunosc, de sub tălpile mele mă
privesc chipuri pe care nu le cunosc,
chipuri liniştite şi reale.
Nu mă îndoiesc că măreţia şi frumuseţea lumii sunt ascunse
în orice nimic din lume.
Nu mă îndoiesc că sunt nemărginit şi că universurile
sunt nemărginite, dar, în zadar mă gândesc
cât sunt de nemărginite.
Nu mă îndoiesc că astrele şi sistemele astrale aleargă
prin cosmos cu un scop şi că într-o zi voi fi
şi eu ales să fac tot atât cât fac ele, ba
chiar mai mult.
Nu mă îndoiesc că aranjamentele provizorii continuă
şi continuă milioane de ani,
Nu mă îndoiesc că interiorul are un alt interior,
că exteriorul are un alt exterior, că vederea
are o altă vedere, că auzul are un alt auz şi
vocea o altă voce.
Nu mă îndoiesc că mult-plânsa moarte a unor tineri
bărbaţi este de prevăzut şi că moartea
unor tinere femei şi moartea unor copii mici
sunt de asemenea de prevăzut.
(Te-ai gândit că Viaţa a fost atât de bine prevăzută
şi că Moartea, care este sensul întregii Vieţi,
nu a fost la fel de bine prevăzută?)
Nu mă îndoiesc că naufragiile pe mare, indiferent
de grozăviile lor, indiferent a cui soţie,
al cui copil, al cui soţ, tată, iubit s-a
dus la fund, sunt prevăzute, la minut.
Nu mă îndoiesc că orice este în stare să se întâmple,
oriunde şi oricând, este prevăzut în inerenţa
lucrurilor.
Nu mă îndoiesc că Viaţa prevede totul în Timp şi
în spaţiu. Cred, însă, că Moartea e prevăzută
pentru toţi.

*Walt Whitman-Cântec despre mine

Eu nu pun degetul la gură, nu mă sfiesc,
Cu gingăşie egală mă-ndrept către cele din pântec
ca înspre cele din cap şi din inimi,
Împreunarea vă spun că-i la fel de solemnă ca
moartea.

Cred în carne şi în pofte,
Să văd, să aud, să ating toate aceste minuni, şi
fiecare părticică din mine e o minune.
Pe dinafară şi pe dinăuntru sunt dumnezeiesc şi
sfinţesc orice lucru pe care-l ating sau
care mă atinge,
Mirosul subsuorilor mele-i mai îmbălsămat ca orice
rugăciune,
Capul meu stă mai sus decât orice biserici şi biblii
şi crezuri.

Dacă aş adora vreun lucru mai mult decât altul acela ar fi
unicitatea trupului meu, sau a părţilor lui,
Tipar nevăzut al fiinţei mele, tu eşti acela!
Margini umbroase şi odihne, voi sunteţi!
Eşti tu, cuţit de plug al tăriei bărbăteşti!

E orişice mădular care mă pune în valoare!
Tu sângele meu roşu bogat! Şi tu, sângele meu alb,
esenţă palidă a vieţii mele!
Piept apăsat pe pieptul altora, eşti tu!
Tu, creierul meu şi voi, circumvoluţiuni oculte!

*Charles Bukowski-A Smile To Remember

we had goldfish and they circled around and around
in the bowl on the table near the heavy drapes
covering the picture window and
my mother, always smiling, wanting us all
to be happy, told me, 'be happy Henry!'
and she was right: it's better to be happy if you
can
but my father continued to beat her and me several times a week while
raging inside his 6-foot-two frame because he couldn't
understand what was attacking him from within.

my mother, poor fish,
wanting to be happy, beaten two or three times a
week, telling me to be happy: 'Henry, smile!
why don't you ever smile?'

and then she would smile, to show me how, and it was the
saddest smile I ever saw

one day the goldfish died, all five of them,
they floated on the water, on their sides, their
eyes still open,
and when my father got home he threw them to the cat
there on the kitchen floor and we watched as my mother
smiled

*Dylan Thomas -Do Not Go Gentle Into That Good Night

Do not go gentle into that good night,
Old age should burn and rave at close of day;
Rage, rage against the dying of the light.

Though wise men at their end know dark is right,
Because their words had forked no lightning they
Do not go gentle into that good night.

Good men, the last wave by, crying how bright
Their frail deeds might have danced in a green bay,
Rage, rage against the dying of the light.

Wild men who caught and sang the sun in flight,
And learn, too late, they grieved it on its way,
Do not go gentle into that good night.

Grave men, near death, who see with blinding sight
Blind eyes could blaze like meteors and be gay,
Rage, rage against the dying of the light.

And you, my father, there on that sad height,
Curse, bless, me now with your fierce tears, I pray.
Do not go gentle into that good night.
Rage, rage against the dying of the light.

*Nichita Stanescu-Al meu suflet, Psyhée

A venit un înger şi mi-a zis:
- Eşti un porc de câine,
o jigodie şi un rât.
Pute iarba sub umbra ta care o apasă;
mocirlă se numeşte respiraţia ta!
- De ce, i-am strigat, de ce?
- Fără pricină!
A venit îngerul şi mi-a zis:
- Mai străvezie este sticla
decât cel mai statornic gând al tău!
În curând ai să mori şi viermi
îţi vor forfoti în nări, în bot, în rât, în trompă!
- De ce, i-am strigat, de ce?
- Fără pricină! îmi zise îngerul...
Apoi îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul
a plecat cu aripi de aur zburând
într-un aer de aur.
Fluturi de aur
fâlfâiau în aura îngerului de aur.
El zbura aiurit,
el era cu totul şi cu totul de aur.
El se depărta către o depărtare de aur,
în care apunea soarele de aur.
- De ce te îndepărtezi de la mine, i-am strigat,
de ce pleci, de ce?
- Fără pricină mi-a răspuns, fără pricină...

miercuri, 23 noiembrie 2011

*Rabindranath Tagore-Inima mea, pasare ...

 


inima mea, pasare din salbaticie
si-a gasit cerul in ochii tai.
ochii tai sunt leaganul zorilor
ochii tai sunt imparatia stelelor.
cantecele mele se pierd in adancul ochilor tai
lasa-ma sa ma inalt in aceste doua ceruri
in uriasa lor singuratate.
lasa-ma doar norii sa le spintec
sa le-mprastii vasliri de aripi
in stralucirea lor plina de soare.

*Marin Sorescu-Capriciu

 


În fiecare seară
Strâng de prin vecini
Toate scaunele disponibile
Şi le citesc versuri.

Scaunele sunt foarte receptive
La poezie,
Dacă ştii cum să le aşezi.

De aceea
Eu mă emoţionez,
Şi timp de câteva ore
Le povestesc
Ce frumos a murit sufletul meu
Peste zi.

Întâlnirile noastre
Sunt de obicei sobre,
Fără entuziasme
De prisos.

În orice caz,
Înseamnă că fiecare
Ne-am făcut datoria,
Şi putem merge
Mai departe.

*Tristan Tzara-Verişoară, fată de pension

 

Verişoară, fată de pension, îmbrăcată în negru, guler alb,
Te iubesc pentru că eşti simplă şi visezi
Şi eşti bună, plângi, şi rupi scrisori ce nu au înţeles
Şi îţi pare rău că eşti departe de ai tăi şi că înveţi
La Călugăriţe unde noaptea nu e cald.
Zilele ce au rămas pân'la vacanţă iar le numeri
Şi ţi-aduci aminte de-o gravură spaniolă
Unde o infantă sau ducesă de Braganza
Stă în rochia-i largă ca un fluture pe o corolă
Şi se-amuză dând mâncare la pisici şi aşteapta un cavaler
Pe covor sunt papagali şi alte animale mici
Pasări ce-au căzut din cer
Şi lungit lângă fotoliul ce-i în doliu
Jos - subţire şi vibrând - stă un ogar
Ca o blană de hermină lunecată de pe umeri.
Dânsa vrea să o ridice dar
Îşi aduce aminte şi îşi mângâie colierul de pe gât
Pentru că zăreşte cavalerul - şi atât:
Se apropie de bancă sora Beatrice sau Evelina
Profesoară de istorie sau de greacă şi latină
O, de ce trec zilele aşa de rar...
Frunzele şi florile cad ca foile din calendar;
Viaţa-i tristă, dar e totuşi o gradină!
Şi Infanta sau Ducesa de Braganza
Iar adoarme sau îşi pierde importanţa - căci tu numeri
Zilele ce-or să rămână - socotind de mâini pân'la vacanţă

Eu încep din nou scrisoarea şi îţi scriu: Ma chère cousine
Je croyais hier entendre dans ma chambre ta voix tandre et
                                            câline.

*Emily Dickinson-Nebune nopţi

 



Nebune nopţi!
De te-aş simţi,
Nebune nopţi
Somptuase-ar fi!

Zadarnic vânt
Inimii-n port,
Harta s-a dus,
Compasu-i mort.

În rai – vâslire,
Pe mări, pe val!
În noaptea asta
Fii-mi tu mal!

*Robert Desnos-Celei misterioase

 


Atâta am visat la tine încât îţi pierzi realitatea.
Să mai fie timp să ating acest trup
viu şi să sărut pe această gură
naşterea glasului ce-mi e drag? Atât
am visat la tine că braţele-mi obişnuite, când
îţi strâng umbra, să se-ntâlnească pe pieptul meu
nu s-ar mai lăsa conduse de conturul 
trupului tău, poate. Şi că, în faţa 
aparenţei reale a ceea ce mă bântuie şi mă
stăpâneşte de zile şi ani, aş
deveni o umbră, fără îndoială. O, balanţe
sentimentale.
Atâta am visat la tine că nu mai este timp,
fără îndoială, să mă trezesc.
Dorm de-a-n picioarelea, cu trupul expus la toate
aparenţele vieţii şi iubirii
iar ţie, singura care ai însemnătate
astăzi pentru mine,
ţi-aş putea atinge fruntea şi
buzele mai puţin decât cele dintâi buze
şi fruntea ce-mi ies în cale. Atâta
am visat la tine, atâta am umblat, am vorbit, m-am culcat
cu fantoma ta că nu-mi 
rămâne poate, şi 
totuşi, decât să fiu o fantomă
printre fantome şi mai
umbră de o sută de ori decât 
umbra care se
plimbă şi se
va plimba
veselă
pe cadranul
solar al vieţii tale.

*Arthur Rimbaud

Simţire

În seri de vară-albastre, voi merge pe poteci
Printre ţepoase grâne, strivind iarba verde,
Şi tipărindu-mi paşii în firele ei reci,
Îmi voi lăsa-n vânt părul – uşor să mi-l dezmierde.

Voi merge în tăcere, şi fără nici un gând,
Dar îmi va creşte-n suflet iubirea nesfârşită;
Ca un nomad umbla-voi, departe, străbătând
Prea fericit, Natura, ca lângă o iubită.

*Jacques Prevert - Pentru Tine, Dragostea Mea

Am fost la targul de pasari
Si-am cumparat pasari
Pentru tine
dragostea mea
Am fost la targul de flori
Si-am cumparat flori
Pentru tine
dragostea mea
Am fost la targul de fiare vechi
Si-am cumparat lanturi
Lanturi grele
Pentru tine
dragostea mea
Apoi m-am dus la targul de sclave
Te-am cautat
Dar nu te-am gasit
dragostea mea.

*Ezra Pound - Într-o statie de metrou

 

Aparitia acestor fete în multime -
Petale pe o creanga neagra, uda.

*Pablo Neruda - poema 12

Pentru inima mea ajunge pieptul tãu,
Pentru libertatea ta ajung aripile mele.
De pe buzele mele va ajunge pînã la cer
Ceea ce dormea în sufletul tãu.

În tine e iluzia de fiecare zi.
Ajungi ca roua pe corole
Subminai orizontul cu absenta ta.
Într-o eternal fugã precum e valul.

Am spus cã-n vînt cîntai
Ca pinii si catargele
Ca ele înaltã si tãcutã esti.
Si te întristezi dintr-o datã ca o cãlãtorie.
Primitoare ca un drum vechi.
Sãlãsluiesc în tine ecouri si voci nostalgice.
Eu mã trezii si uneori emigreazã si fug
Pãsãri ce dormeau în sufletul tãu.

*Pablo Neruda - Cine moare...

 

Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi
traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu
oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera
negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui
vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau; cine
nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine
nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile
"responsabile". Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu
citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine
abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba
de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca
cunoaste intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne
intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o
fericire splendida. Totul depinde de cum o traim... Daca va fi sa te
infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa inseli,
inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plange de bucurie. Daca va
fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi, fura
o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa simti
foame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii fericit,
doreste-ti in fiecare zi...

*Nicolae Labis - Dans

 

Toamna îmi ineaca sufletul în fum...
Toamna-mi poarta în suflet roiuri de
frunzare.
Dansul trist al toamnei il dansam acum,
Tragica betie, moale
leganare...

Sangera vioara neagra-ntre oglinzi.
Gandurile-s moarte.
Vrerile-s supuse.
Fara nici o soapta. Numai sa-mi intinzi
Bratele de
aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcan. Ochii tai is puri.
Cata
deznadejde pasii nostri mâna!
Ca un vant ce smulge frunza din paduri,
Ca
un vant ce-nvarte usa din tâtâna...

Maine dimineata o sa fim
straini,
Vei privi tacuta maine dimineata
Cum prin descarnate tufe, în
gradini,
Se rotesc fuioare vestede de ceata...

Si-ai sa stai
tacuta cum am stat si eu,
Când mi-am plans iubirea destramata-n
toamna,
Si-ai sa-asculti cum cornul vantului mereu
Nourii pe ceruri
catre zari indeamna.

Pe când eu voi trece sub castani
roscati,
Cu-mpietrite buze, palid, pe carare,
Si-or sa mi se stinga
pasii cadentati -
In nisip, scrasnita, lasa remuscare...

*Mihail Lermontov - Mie

 

Ca n-o iubesc si n-o ador,
Asa mi-a spus cu nepasare,
Vrand nesfarsitul sa-l masor
Si dragostei sa-i pun hotare.

Dispretuindu-i maretia
O clipa doar, ea-mi dovedi
Ca nu pot alunga robia
Ce sufletul mi-l coplesi,

Ca nimeni lantul nu-mi doboara,
Ca linistea mi-e doar atat:
Un glas de heruvim ce zboara
Peste-un infern posomorit.

*Jules Laforgue - Solo de luna

 

Ne iubeam ca doi nebuni de legat,
Si ne-am despartit fara-o vorba.
In fine.
Un plictis ma tinea exilat,
Un plictis ce-mi venea din toate.
Prea bine.
Ochii ei imi ziceau "intelegi?" foarte des
"Pentru ce nu-ntelegi?" ma-ntrebau fara glas.
Dar nici unul nu facea primul pas,
Prea vroiam sa cadem in genunchi impreuna.
(Ati inteles, nu-i asa?)
Pe unde o fi la ora asta ea?
Poate ca plange usor..
Pe unde o fi la ora asta ea?
Ah, macar ai grija de tine, te implor!
Iar dupa ce anii vor fi trecut,
Si fiecare va fi mai aspru cu sine,
Adesea parca ma vad pe mine
O sa ne spunem:" De-as fi stiut..."
O, intalnire blestemata!
O, suflet al meu oricum osandit!
Am gresit!
Maniaci de fericire, ce vom face acum?
Eu...
Cu sufletul meu,
Ea cu tineretea ei ispitita?
Ochii ei scanteiau" Intelegi?" fara glas.
"Pentru ce nu-ntelegi"? ma-ntreba,
Dar nici unul n-a facut primul pas
Pentru a cadea in genunchi impreuna. Aha...

*Rudyard Kipling - DACĂ

 

De poti fi calm când toti se pierd cu firea În jurul tau, si spun ca-i vina ta; De crezi în tine, chiar când omenirea, Nu crede, dar sa-i crezi si ei cumva; S-astepti, dar nu cu sufletul la gura;
Sa nu dezminti minciuni mintind, ci drept,
Sa nu raspunzi la ura tot cu ura,
Dar nici prea bun sa pari, nici prea – ntelept.
De poti visa - si nu-ti faci visul astru;
De poti gândi – dar nu-ti faci gândul tel ;
De-ntâmpini si Triumful si Dezastrul
Tratând pe – acesti doi impostori la fel;
De rabzi sa vezi cum spusa ta-i sucita
De pisicher, sa-l prinda-n lat pe prost,
Când munca vietii tale, naruita,
Cu scule obosite-o faci ce-a fost;
De poti sa strângi agoniseala toata
Gramada, si s-o joci pe-un singur zar,
Sa pierzi, si iar sa-ncepi ca-ntâia data,
Iar c-ai pierdut nici un cuvânt macar;
De poti sili nerv, inima si vâna
Sa te slujeasca dupa ce-au apus,
Si piept sa tii când numai e stapâna
Decât Vointa, ce le striga: ”Sus!”
De poti ramâne tu în marea gloata;
Cu regi tot EU, dar nu strain de ea,
Dusman, om drag, ranii, sa nu te poata;
De toti sa-ti pese, dar de nimeni prea;
De poti prin clipa cea neiertatoare
Sa treci si s-o întreci gonind mereu,
Al tau va fi Pamântul asta mare,
Dar mai mult: vei fi OM, baiatul meu!

*Heinrich Heine - The Sea Hath Its Pearls

 

The sea hath its pearls,
The heaven hath its stars;
But my heart, my heart,
My heart hath its love.

Great are the sea, and the heaven;
Yet greater is my heart,
And fairer than pearls or stars
Flashes and beams my love.

Thou little, youthful maiden,
Come unto my great heart;
My heart, and the sea and the heaven
Are melting away with love!

Fernando Pessoa-Tutungeria

Nimic nu sunt
si nimic nu voi fi
Si nici nu vreau sa fiu vreodata
Dar port cu mine toate visele lumii

Ferestre ale odăii mele,
Ale odăii unuia dintre milioanele de inşi din această lume despre care nimeni
nu ştie cine este
(Iar dacă ar şti cine este, ce anume ar şti?),
Voi daţi spre misterul unei străzi cu un permanent du-te-vino de oameni,
Spre o stradă inaccesibilă tuturor gândurilor,
Reală, imposibil de reală, evidentă, atât de evidentă încât nu o poţi cunoaşte,
Cu misterul lucrurilor aflat sub pietre şi sub fiinţe,
Cu moartea ce întinde mucegaiul pe ziduri şi albeşte pletele oamenilor,
Cu Destinul ce mână carul totului pe drumul nimicului.

Astăzi mă dau învins, de parcă aş fi aflat adevărul.
Astăzi sunt lucid, ca un muribund,
Iar cu lucrurile nu aş mai împărţi altă fraternitate
Decât o despărţire, iar casa şi această parte a străzii
Ar deveni un şir de vagoane de tren, iar semnalul de plecare
L-ar da un şuierat din lăuntrul ţestei mele,
Cu un zvâcnet al nervilor mei şi un scrâşnet în oasele mele.

Rămân azi perplex, asemeni cuiva care a meditat şi a aflat, iar apoi a uitat.
Mă împart astăzi între fidelitatea pe care o datorez
Tutungeriei de peste drum, ca lucru real în exterior,
Şi senzaţia că totul e vis, ca lucru real în interior.

Am ratat totul.
Dar cum nu aveam mari ambiţii, poate că totul era nimic.
Educaţia ce mi s-a dat
Am gonit-o pe fereastra din spatele casei.
Am fugit la ţară croind planuri măreţe.
Doar că acolo n-am găsit decât iarbă şi copaci,
Iar când dădeam de oameni, ei erau ca toţi ceilalţi.
Acum plec de la fereastră, mă aşez pe un scaun. La ce să mă mai gândesc?

Ce ştiu eu despre ceea ce voi fi, eu care nu ştiu nici cine sunt?
Voi fi cel la care mă gândesc? Dar mă gândesc să fiu în atâtea feluri!
Şi nenumăraţi alţii gândesc să devină acelaşi lucru, încât ar fi imposibil
să fie atâţia!
Geniu? În această clipă
O sută de mii de creiere visează să fie ca mine genii,
Iar istoria nu-l va reţine, cine ştie?, poate pe nici unul,
Şi numai fum se va alege din atâtea cuceriri viitoare.
Nu, nu cred în mine.
În toate ospiciile există atâţia nebuni care au atâtea certitudini!
Iar eu, care n-am nici o certitudine, sunt eu oare mai cert sau mai puţin cert?
Nu, nici în mine...
În câte mansarde şi ne-mansarde pe lumea asta
Nu există, acum, tot soiul de genii-pentru-ei-înşişi care visează?
Câte aspiraţii înalte şi nobile şi lucide -
Da, cu adevărat înalte şi nobile şi lucide -,
Şi cine ştie, poate că realizabile,
Nu vor vedea nicicând lumina soarelui real, nici nu vor găsi la cineva ascultare?
Lumea e făcută pentru cel născut să o cucerească,
Şi nu pentru cel care visează că o poate cuceri, chiar de are dreptate.
Am visat mai mult decât a făcut Napoleon vreodată.
La pieptul meu ipotetic am strâns mai multă umanitate decât Cristos.
Am elaborat în taină sisteme filozofice pe care nici un Kant nu le-a scris.
Dar eu sunt, şi probabil am să rămân aşa pentru totdeauna, omul de la mansardă,
Chiar dacă nu locuieşte acolo;
Totdeauna voi fi cel nenăscut pentru aşa ceva;
Totdeauna voi fi numai cineva cu multe calităţi;
Totdeauna cel care aştepta dinaintea unui perete fără uşă să i se deschidă,
Cel care cânta cântecul Infinitului într-un coteţ de găini,
Şi auzea vocea lui Dumnezeu din adâncul unui puţ astupat.
Oare să cred în mine? Nu, nu mai mult decât în tot restul.
Fie ca Natura să-şi verse peste căpăţâna mea înfierbântată
Dogoarea soarelui, ploaia şi vântul ce-mi răvăşeşte părul,
În rest, fie ce-o fi, dacă va fi să fie, sau să nu fie.
Sclavi cardiaci ai stelelor,
Am cucerit lumea întreagă înainte să ne săltăm din aşternut;
Însă ne trezim şi constatăm că ea este opacă,
Ne ridicăm şi iată că aparţine altuia,
Ieşim din casă şi vedem că este întreg pământul,
Plus sistemul solar şi Calea Lactee şi Indefinitul.

(Tu mănânci ciocolată, puştoaico;
Mănânc-o!
Ai să ajungi să vezi că nu există pe lume altă metafizică decât ciocolata.
Şi că toate religiile nu te învaţă mai mult decât patiseria.
Mănâncă, micuţa mea murdară, mănâncă!
Ce n-aş da să pot eu mânca ciocolată cu tot atâta autenticitate!
Însă eu sunt din cei care gândesc şi, desfăcând hârtia argintată,
Arunc totul pe jos, cum am făcut şi cu viaţa mea.)

Doar că din amărăciunea unui destin neîmplinit cel puţin rămâne
Rapida caligrafie a versurilor de faţă,
Portic dând spre Imposibil.
Cel puţin mă tratez pe mine însumi cu un dispreţ fără lacrimi,
Nobil măcar prin gestul larg cu care arunc,
Fără să fi făcut o listă, rufăria murdară care sunt eu, în curgerea lucrurilor,
Şi rămân încuiat în casă fără cămaşă.
(Tu, consolatoareo, inexistentă şi tocmai prin asta consolatoare,
Zeiţă elină concepută ca o statuie vie,
Patriciană din Roma, imposibil de nobilă şi nefastă,
Prinţesă a trubadurilor, extrem de graţioasă şi colorată,
Sau marchiză din veacul al optsprezecelea, decoltată şi arogantă,
Sau cocotă celebră pe vremea taţilor noştri,
Şi nu mai ştiu ce din categoria modernă - nici nu-mi imaginez ce anume -,
Fii toate astea, oricare dintre ele, şi inspiră-mă dacă poţi inspira!
Sufletul meu e o găleată răsturnată.
Precum cei ce invocă spiritele, invocă spiritele, mă invoc
Pe mine însumi şi nu găsesc nimic.
Mă îndrept din nou spre fereastră şi văd strada cât se poate de clar.
Văd magazinele, trotuarele, văd maşinile care trec,
Văd fiinţe vii şi îmbrăcate care se intersectează,
Văd şi câinii care şi ei există,
Iar toate acestea mă apasă ca o condamnare la surghiun,
Şi toate îmi sunt străine, cum îmi este de altfel totul.)

Am trăit, studiat, iubit şi chiar am crezut,
Dar azi nu e cerşetor pe care să nu-l invidiez că nu sunt eu el.
Îi văd fiecăruia zdrenţele şi plăgile şi minciuna,
Şi mă gândesc: poate niciodată n-ai trăit, nici studiat, nici iubit,
şi nici n-ai crezut
(Căci e posibil să faci realitate din toate astea fără să faci nimic din ele);
Poate abia dacă ai existat, ca o şopârlă căreia i-au tăiat coada,
Iar din şopârlă acum numai această coadă tăiată continuă să se zbată.

Am făcut din mine numai ceea ce n-aş fi ştiut,
Iar ceea ce puteam să fac cu mine n-am făcut.
Costumul de bal mascat pe care l-am îmbrăcat nu era cel potrivit.
Imediat am fost luat drept altul, n-am dezminţit, iar acum sunt pierdut.
Când am vrut să-mi scot masca,
Ea mi se lipise de obraz.
Când am tras de ea şi m-am văzut în oglindă,
Deja eram bătrân.
Eram beat, nu mai ştiam cum să-mi pun din nou costumul pe care
nu-l scosesem.
Mi-am zvârlit masca şi m-am culcat în vestiar
Ca un câine tolerat de administraţie
Pentru caracterul lui inofensiv,
Iar acum voi scrie această poveste spre a dovedi cât sunt de sublim.

Esenţă muzicală a versurilor mele inutile,
Ce-aş mai vrea să te găsesc ca pe un lucru făcut de mine,
În loc să stau peste drum de Tutungeria de peste drum,
Frământând cu picioarele conştiinţa de a fi existent
Ca pe un covor de care se împiedică un beţiv
Sau ca pe o rogojină furată de ţigani, ce nu merita doi bani.

Iată că Patronul Tutungeriei a ieşit în uşă şi a rămas acolo.
Îl privesc cu disconfortul dat de poziţia capului meu răsucit
Şi cu disconfortul sufletului care nu prea înţelege.
De murit, şi el şi eu vom muri.
El va lăsa în urma lui firma, eu - câteva versuri.
După o vreme, va muri şi firma, vor muri şi versurile mele.
Ceva mai târziu va muri şi strada pe care se afla respectiva firmă,
Precum şi limba în care au fost scrise versurile.
Va muri apoi şi această planetă rotitoare unde s-au întâmplat toate astea.
Iar pe alţi sateliţi din alte sisteme ceva asemănător oamenilor
Va continua să producă ceva asemănător cu versurile şi să trăiască sub lucruri
asemănătoare cu firmele,
Totdeauna un lucru în faţa celuilalt,
Totdeauna la fel de inutile şi unul şi altul,
Totdeauna imposibilul la fel de stupid ca realul,
Totdeauna misterul din adânc la fel de evident ca somnul misterului
de la suprafaţă,
Totdeauna unul sau altul sau nici unul, nici altul.
Dar acum a intrat un om în Tutungerie (oare să-şi cumpere tutun?)
Iar realitatea plauzibilă mi-a căzut brusc în cap.
Mă ridic un pic, dar energic, convins, uman,
Şi mă voi decide să scriu aceste versuri în care afirm contrariul.

Îmi aprind o ţigară gândindu-mă că le scriu
Şi trag din ea eliberarea de toate gândurile.
Urmăresc cu privirile fumul cum îţi urmezi drumul pe care ai luat-o,
Şi mă bucur, brusc asaltat de sensibilitate şi competenţă,
Că m-am eliberat de toate speculaţiile,
Şi că metafizica e consecinţa unei proaste dispoziţii.

Apoi mă răstorn pe scaun
Şi continui să fumez.
Cât timp Destinul o să-mi îngăduie, voi continua să fumez.

(Dacă m-aş însura cu fata spălătoresei,
Poate că aş fi fericit.)
Ajuns aici, mă ridic de pe scaun. Mă duc la fereastră.

Omul a ieşit din Tutungerie (strecurându-şi mărunţişul în buzunarul
de la pantaloni?)
Ah, păi îl cunosc: e Esteves cel-fără-de-metafizică.
(Patronul Tutungeriei a reapărut la uşă.)
Călăuzit parcă de un instinct divin, Esteves şi-a întors capul şi m-a zărit.
Mi-a făcut semn cu mâna, iar eu am strigat Salut Esteves! şi universul
Mi s-a reconstituit lipsit de ideal şi speranţă, iar Patronul Tutungeriei a surâs.

Stefan Augustin Doinas - Astazi ne despartim

Astazi nu mai cântam, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astazi ne despartim
cum s-au despartit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tacerea noastra.
Fiecare ne spunem: - Asa trebuie sa fie ...
Alaturi, umbra albastra
pentru adevaruri gândite sta marturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mari,
eu voi fi pamântul cu toate pacatele.
Pasari mari te vor cauta prin zari
ducând în gusa mireasma, bucatele.

Oamenii vor crede ca suntem dusmani.
Între noi, lumea va sta nemiscata
ca o padure de sute de ani
plina de fiare cu blana vargata.

Nimeni nu va sti ca suntem tot atât de aproape
si ca, seara, sufletul meu,
ca tarmul care se modeleaza din ape,
ia forma uitata a trupului tau ...

Astazi nu ne sarutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astazi ne despartim
cum s-au despartit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul rasfrânt,
eu voi fi soarele negru, pamântul.
Nu peste mult are sa bata vânt.
Nu peste mult are sa bata vântul ...

*Mircea Dinescu - Sunt tanar doamna

Sunt tanar, Doamna, vinul ma stie pe de rost
si ochiul sclav imi cara fecioarele prin sange,
cum as putea intoarce copilul care-am fost
cand carne-mi infloreste si doar uitarea plange.

Sunt tanar, Doamna, lucruri am asezat destul
ca sa pricep caderea din somn spre echilibru,
dar bulgari de lumina dac-as manca, satul
nu m-as incape inca in pielea mea de tigru.

Sunt tanar, Doamna, tanar cu spatele frumos
si vreau drept hrana lapte din sfarcuri de cometa,
sa-mi creasca ceru-n suflet si stele in os
si sa dezmint zapada pierdut in piureta.

Sunt tanar, Doamna, inca aripile ma tin
chiar de ating pamantul pe aproape cu genunchii,
aceasta putrezire ma-mbata ca un vin
caci simt curgand printr-insa bunicile si unchii.

Sunt tanar, Doamna, tanar, de-aceea nu te cred,
oricat mi-ai spune, timpul nu-si ascute gheara
desi arcasi cetii spre mine isi reped
sagetile vestirii, sunt tanar. Buna seara!

*Paul Celan - Erau nopti

 

Erau nopti când mi se parea ca ochii tai, carora le desenasem mari cearcane portocalii, îsi aprind din nou cenusa. In acele nopti ploaia cadea mai rar. Deschideam geamurile si ma urcam, gol, pe pervazul ferestrei ca sa privesc lumea. Copacii padurii veneau înspre mine, câte unul, supusi, o armata învinsa venea sa-si depuna armele. Ramâneam nemiscat si cerul îsi cobora steagul sub care îsi trimisese ostile in lupta. Dintr-un ungher ma priveai si tu cum stateam acolo, nespus de frumos în nuditatea mea însângerata : eram singura constelatie pe care nu o stinsese ploaia, eram Marea Cruce a Sudului. Da, în acele nopti era greu sa-ti deschizi vinele, când flacarile ma cuprindeau, cetatea urnelor era a mea, o umpleam cu sângele meu, dupa ce concediam ostirea dusmana, rasplatind-o cu orase si porturi, iar pantera de argint sfâsia zorile care ma pandeau. Eram Petronius si din nou îmi varsam sângele între trandafiri. Pentru fiecare petala patata stingeai câte o torta.
Tii minte? Eram Petronius si nu te iubeam.

*Ana Blandiana - INSCRIPTIE PE O GRĂMADA DE CIOBURI

 



Nu-mi place sa traiesc între lucruri scumpe, valoarea materiala a obiectelor ma înspaimânta. Ideea ca n-am voie sa scap din mâna paharul, ca ar fi o nenorocire sa ciobesc farfurioara, ca e de neiertat sa patez covorul o consider un atentat la libertatea mea nu numai de miscare, ci si de gândire. Faptul de a purta o podoaba pe care nu trebuie sa o pierd, de a avea o haina de care trebuie sa am grija, de a stapâni ceva ce mi-ar putea fi furat mi se pare intolerabil. Pentru ca orice dependenta de materie mi se pare de nesuportat, pentru ca orice posesie este o dependenta.
Îmi dau seama ca ceea ce spun îmi poate atrage dispretul unei întregi categorii de fini degustatori ai frumusetilor si bunurilor lumii. Am auzit si am citit de atâtea ori ca, baut dintr-o cupa de cristal, vinul este altfel, încât îmi dau seama ca e descalificant sa marturisesti ca de teama de a nu depinde de cupa poti sa renunti si la vin. Cu atât mai mult cu cât spaima de valoare devine implicit si spaima de frumusete, frumusetea însasi fiind, din cele mai vechi timpuri, convertibila în valoare materiala. Si totusi, nimic nu mi se pare mai firesc. Ofensiva lucrurilor este atât de puternica si de violenta, încât nici o precautie nu mi se pare exagerata pentru a ramâne dincolo de granitele stapânirii lor. Ceea ce poate fi considerat o lipsa de gust este astfel numai o intransigenta putin fanatica, ceea ce poate semana unei exagerate simplitati este, dimpotriva, complicatia unui spirit încapatânat si nelinistit de fragilitatea libertatii sale.
Admir inestimabilele obiecte frumoase, în muzee, fara cea mai mica dorinta de a le stapâni, de a le avea, de a fi ale mele, fara nici o tentativa de a stabili între ele si mine o alta legatura decât cea a privirii scurte si admirative în treacat.
Ma multumesc cu ulcele de pamânt care se sparg usor si fara regrete, port podoabe pe care le ratacesc si le uit, trec printre lucruri, care nu au asupra mea nici un drept si nici o legatura, cu singura grija de a nu avea de pierdut decât lanturile, cu singura obsesie ca se pierd cu atât mai greu cu cât sunt mai scumpe. Si arunc la gunoi farasul cu cioburile care au prilejuit aceste gânduri, cu sentimentul încurajator ca am mai sfarâmat o veriga...

Anna Ahmatova - Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodata...

 

Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodata
Nici dulce vin, nici apa de izvor.
Saruturi n-o schimba in zori ; o data
Nu vom privi amurgu-odihnitor.

Ti-e aer soarele, si mie luna,
Dar dragostea ce-o respiram e una.

Un altul ma-nfasoara-n gingasie,
Cu rasul ei, o alta te-a legat,
Dar spaima ta imi apartine mie
Si tu, de boala mea esti vinovat.
Mai dese intalniri nu vom avea,
Caci linistea ni-e data doar asa.

Suflarea mea in versul tau e treaza,
Doar glasul tau rasuna-n stihul meu.
O, e un rug de care nu cuteaza
Nici om sa se atinga si nici zeu.
Si dac-ai sti, acum, ce dragi imi sunt
Aceste buze cu miros de vant !

Anna Ahmatova - Furisati prin usa...

 

Furisati prin usa,
Teii întra-n casa...
Biciul si-o manusa
Le-ai uitat pe masa.

Galbena-i lumina,
Dorul nu-mi da pace,
Nu pricep pricina
C-ai plecat, si pace!

Lunga bucurie,
Viata-n zori m-asteapta,
Inima candrie,
Fii mai inteleapta!

Graba multa strica,
Nu mai bate tare!
Sufletele, cica,
Sunt nemuritoare!

Geo Dumitrescu - Romantism

 

Suntem oameni inteligenti – ti-e mai mare dragul !
prietene, versul e otrava si pâinea e scumpa si rea ;
altadata sedeam de vorba si scuipam
si nu ne parea rau ca timpul trecea.

Astazi, în birou e prea frig si oamenii sunt uscati si galbeni –
fiecare e plin de mila si toti au un gând meschin.
Noptile sunt sticloase ca ochii mortilor
si ca sa te mai îmbeti trebuie sa bei spirt, nu vin.

Altadata eram mai prosti si ne vedeam de treburi ;
aveam bani, timp, nostalgia foamei – si era bine,
stiam doar ca în Japonia se vând becuri ieftine
si ca zilele ne sunt teribil de putine.

Suntem oameni inteligenti – ti-e mai mare dragul ! ...
Vom avea si noi sa povestim de un razboi
frumos, mare, epopeic, nemaivazut,
la care, ehe ! am luat parte si noi !...

Prietene, îti spun, versul e otrava si pâinea e scumpa,
O sa te întreb totusi peste cinci ani, fara pic de pedanterie
(când vom fi iar prosti si vom avea vreme) :
... « Înainte sau dupa marea batalie ?»

Mâine o sa vie primavara cu flori multe si inutile –
dar fetele sunt dactilografe si luna e patata de venin,
noptile sunt sticloase ca ochii mortilor
si ca sa te mai îmbeti trebuie sa bei spirt, nu vin ...

marți, 22 noiembrie 2011

Pablo Neruda - Daca ma vei uita

Vreau sa iti spun un lucru.
Stii cum se intimpla:
daca privesc luna de cristal, ramura de arama
a toamnei linistite, la fereastra mea,
daca ating,
 alaturi de foc,
cenusa intangibila
sau trupul zbircit al lemnului,
totul ma duce spre tine
de parca tot ceea ce exista,
arome, lumina, metale,
sunt mici corabii
 navigind
spre insulele tale care ma asteapta.

Ei bine,
daca incetul cu incetul vei inceta sa ma iubesti,
voi inceta sa te iubesc, incetul cu incetul.
Daca pe neasteptate
ma vei uita,
sa nu ma mai cauti:
te voi fi uitat de mult.
Daca ti se pare imens si nebun
vintul de steaguri
ce-mi trece prin viata,
daca te hotarasti
sa ma arunci la malul
inimii in care mi-am infipt radacinile,
aminteste-ti
ca in aceasta zi,
la aceasta ora,
voi ridica bratele
radacinile mele vor zbura
sa caute alt pamint.

Dar
daca zi de zi
ora de ora
simti ca imi esti sortit mie,
cu intregul tau farmec,
daca zi de zi o floare
se catara pe buzele tale cautandu-ma
dragostea mea,
in mine, tot acest foc se repeta,
in mine nimic nu se stinge si nimic nu se uita.
Dragostea mea
se hraneste din dragostea ta
si atit cit vei trai
va ramine in bratele tale
fara sa se desprinda dintr-ale mele.

ezra pound canto 49

For the seven lakes, and by no man these verses:
Rain; empty river; a voyage,
Fire from frozen cloud, heavy rain in the twilight
Under the cabin roof was one lantern.
The reeds are heavy; bent;
and the bamboos speak as if weeping.

Autumn moon; hills rise about lakes
against sunset
Evening is like a curtain of cloud,
a blurr above ripples; and through it
sharp long spikes of the cinnamon,
a cold tune amid reeds.
Behind hill the monk's bell
borne on the wind.
Sail passed here in April; may return in October
Boat fades in silver; slowly;
Sun blaze alone on the river.

Where wine flag catches the sunset
Sparse chimneys smoke in the cross light

Comes then snow scur on the river
And a world is covered with jade
Small boat floats like a lanthorn,
The flowing water closts as with cold. And at San Yin
they are a people of leisure.

Wild geese swoop to the sand-bar,
Clouds gather about the hole of the window
Broad water; geese line out with the autumn
Rooks clatter over the fishermen's lanthorns,

A light moves on the north sky line;
where the young boys prod stones for shrimp.
In seventeen hundred came Tsing to these hill lakes.
A light moves on the South sky line.

State by creating riches shd. thereby get into debt?
Thsi is infamy; this is Geryon.
This canal goes still to TenShi
Though the old king built it for pleasure

K E I M E N R A N K E I
K I U M A N M A N K E I
JITSU GETSU K O K W A
T A N FUKU T A N K A I

Sun up; work
sundown; to rest
dig well and drink of the water
dig field; eat of the grain
Imperial power is? and to us what is it?

The fourth; the dimension of stillness.
And the power over wild beasts.