Faceți căutări pe acest blog

vineri, 9 decembrie 2011

      Literatura proastă e ca o femeie fără ţaţe; te frustrează, te scoate din minţi, dacă eşti si puţin ineficient din punct de vedere al realizării materiale si contează că dai bani pe cartea aia, ca prostul, că ti-a recomandat-o cineva, că ai citit pe vreun forum de gay sau ai văzut-o în librărie si ti-a plăcut coperta sau de ce dracu mai citesc oamenii în general îţi vine să te impusti. Sau să îi dai foc ei, cărţii fără  ţăţe sau fără ce n-o avea.
    Cel mai des, cărţile proaste sunt melodramatice, te năucesc cu vreo chestie profund naturalistă, te fac să o iei razna după vreo tragedie groaznică, ca si cum nu ar fi lumea în sine la modul percepţiei cele mai evidente suficient de angoasantă. Ca si cum lumea lor e mai groaznică decît lumea în care ne mişcăm noi .
    Nu ai nimic de invătat din cărţile astea, oricît ai încerca să le dai valenţe, esuezi în stupefiant, plus că mori de plictiseală dacă nu eşti cumva retardat să te emotioneze vreo tragedie livrescă mai mult decît aia cu vecina ta părăsită de soţ cu 4 copii care mănancă din gunoi si nu si-au platit intretinerea de 8 ani.
     Mai sunt cărti care propun eroi livreşti, de cele mai multe ori în persoana autorului, care fac chestii relevante pentru societate, se indrăgostesc ca vacile si ne impărtăsesc experienta lor intr-o prozodie demnă de dispreţ, se droghează si au percepţii obiective ale lumii pe care si le pun imediat pe hîrtie, sau si mai trist vorbesc de satul în care s-au născut ei de parcă satul ăla ar avea un merit în plus că a dat lumii un nătărău cu veleităti artistice ca el. 
Sigur că sunt si cazuri fericite în care pe aceleaşi teme se nasc capodopere. Dar pentru asta trebuie sa fii
Sabato, Cortazar, Pessoa, Joyce,Hemingway sau alţii cativa.
Bineinţeles că nu e nimic ciudat că în general demersul literar sa fie supus ratării,oglindă a societăţii
spiritual primitive în care trăim, nu ne surprinde nimic, e rău însă că cei loviti de conceptul creativ,
acesti scriitori si poeţi din categorie, se gandesc ei că ar trebui sa publice lamentaţiile creierelor lor
bolnave si apoi sa apară pe la televiziunile locale, să ia cu asalt cenaclurile literare, să năucească juriile concursurilor literare de pretutindeni cu volumele lor cu tiraj de 50 exemplare, sau să-si asume condiţia de scriitori intr-o asemenea masură, încît , cocotati pe cartea lor de cîteva sute de pagini, practic
sa devii insignifiant si sub condiţia lui, oricine ai fi. Mai ai o şansă sa-i atragi atenţia încercînd sa devii personaj în urmatoarea lui carte, dar în general trebuie sa fii cam ca el , semidoct si frigid, si oricum şansa e mică pentru ca obiectivitatea cu care vede el lumea îi permite sa aleagă dintr-o gama imensă de rataţi psihic.
    Dintre toţi, cei mai oribili sunt poeţii. Astia sunt de 2 categorii, tineri si batrani. :)
    Stiu că e putin insuficient ,deci dezvolt. Aia tineri, sunt în general cei care nu reusesc sa-si faca în veci
 o gagică, nu au făcut desigur niciodată sex pentru că le e rusine cu penisul lor, de cele mai multe ori mai
mic decat media. Figuratia lor literară are motivatii uneori chiar mai complexe. Ei pot scrie pentru că au
în familie vreun scriitor din cealaltă categorie, bătran, a carui creaţie, din spirit de frondă tinerească
li se pare lipsită de esente. Asa că pun mana pe pix:) si propun lumii , intr-o logoree tampită, superficială, de cele mai multe ori pornografică, conform unui curent pe care l-au văzut ei pe net, versuri inspirate,
despre cum ar vrea ei sa fută pe una, despre cum e aia cand se trezeste dimineata si cum ii atarnă capul
pe pernă, despre cum iau ei metroul pană la romană si ce-au vazut acolo sau , cei  chiar terminati psihic,fără nici o sansă să-si revină vreodată ,despre natură .Astia sunt si cei mai incuiati si în general provin din familiile de la tară,din deltă sau de pe la munte ,unde natura si vegetatia le obtureaza putin vederea si nu văd femei prin zona în afara de mama lor, care, din caruta cu boi, nu-i prea inspiră la poezia de dragoste.
    Cum spuneam, cealaltă categorie de poeti sunt bătranii, sunt si cei mai periculosi, în primul rand pentru că au scris mai mult si au mai multă vanitate literară acumulată sau, dacă sunt la primul volum de versuri,
argumentele lor oricum sunt indestructibile, pentru că va fi evident că toată viata au acumulat, si privită retrospectiv a fost tocmai un fel de pregatire a poemelor lor demente.
    In general ei scriu despre femei, idealizandu-le putin, doar atăt cat sa nu se vadă faptul că nu au mai vazut pisica de o sută de ani, chestie de intelegere mutuală intre mosii poeţi care nu dezvolta niciunul
partea pur sexuală ca sa nu atragă oprobiul celorlati sau si mai rău , să nu se apuce si ei de conceput versuri cu tematică.
    Intelepciunea cu care privesc ei tema te infioară nu numai prin imagistica dezgustatoare, muzele lor oricum au murit de bătranete, dacă nu cumva chiar deceptionate de autori, ci si prin autosuficienta serenitătii.
   O altă temă care ii fascinează pe acesti poeţi este cea a iubirii de tară si mai ales a unirii cu basarabia, demers de apreciat de altfel, cu singura specificare că ,dacă dumnezeu sau cineva ar contabiliza calitatea lametatiilor lor isterice, ar alege sa rămanem cu granitele astea pentru eternitate.
In următorul articol vom vorbi poate despre  femeile din romania care au impresia că scriu romane sau poezie.


Alexandr Sergheevici Puşkin-Eu te-am iubit...


Eu te-am iubit şi poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot,
Dar nici nelinişte şi nici tristeţe
Ea nu îţi va mai da, aşa socot.

Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cândva iubită
Aşa adânc, aşa gingaş cum te-am iubit.

Mihail Lermontov - Mie

Că n-o iubesc şi n-o ador,
Aşa mi-a spus cu nepăsare,
Vrând nesfârșitul să-l măsor
Şi dragostei să-i pun hotare.
Dispreţuindu-i măreţia
O clipă doar, ea-mi dovedi
Că nu pot alunga robia
Ce sufletul mi-l copleşi,
Că nimeni lanţul nu-mi doboară,
Că liniştea mi-e doar atât:
Un glas de heruvim ce zboară
Peste-un infern posomorât.

marți, 6 decembrie 2011

Mircea cartarescu-Steluţe în genele ei

Adăugaţi o legendă

Emil Botta-Un dor fără saţiu

De un dor fără saţiu-s învins
şi nu ştiu ce sete mă arde.
Parcă mereu din adînc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.
Şi pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
şi parcă-aş visa o planetă pierdută.
E atîta nepace în sufletul meu,
bătut de alean şi de umbre cuprins…
Un dor fără saţiu m-a-nvins,
Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu.

Tudor Arghezi-Flori de mucigai

Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici
 de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.
Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă

miercuri, 30 noiembrie 2011

*Paul Verlaine-Cântec de toamnă

Al toamnei cânt,
Viori de vânt
Îl plâng topite
Lovindu-mi lin
Sufletul plin
De corzi rănite
Decolorat
Şi sugrumat
Când ora bate
Plângând ascult
La vremi de mult
Îndepărtate
Şi-n vânt mă las
În răul pas
Care mă poartă
Din loc în loc
Acelaşi joc
De frunză moartă.

* Marin Sorescu-Şah

 

Eu mut o zi albă,
El mută o zi neagră.
Eu înaintez cu un vis,
El mi-1 ia la război.
El îmi atacă plămânii,
Eu mă gândesc un an la spital,
Fac o combinaţie strălucită
Şi-i câştig o zi neagră.
El mută o nenorocire
Şi mă ameninţă cu cancerul
(Care merge deocamdată în formă de cruce),
Dar eu îi pun în faţă o carte
Şi-l silesc să se retragă.
Îi mai câştig câteva piese,
Dar, uite, jumătate din viaţa mea
E scoasă pe margine.
- O să-ţi dau şah şi pierzi optimismul,
Îmi spune el.
- Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.
În spatele meu soţia, copiii,
Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi
Tremură pentru orice mişcare a mea.
Eu îmi aprind o ţigară
Şi continui partida.

*Evgheni Evtuşenko-Iubire

Te iubesc mai mult decât natura,
Fiindcă tu natura însăşi eşti,
Decât libertatea mi-eşti mai dragă -
Fără voi, ca un ocnaş trăieşti.
Te iubesc cu toată nebunia,
Ca pe-un hău, nu ca pe-un drum de roţi,
Te iubesc mai mult decât se poate,
Cât de mult - să înţelegi nu poţi.
Fără noimă te iubesc întruna,
Şi când beau şi-atunci când spun prostii;
Mult mai mult decât pe mine însumi
Te iubesc. Vreau sigură să fii.
Te iubesc mai mult decât pe Shakespeare
Decât toate cele pământeşti,
Mi-eşti şi decât muzica mai dragă,
Pentru mine, muzica - tu eşti!
Te iubesc mai mult decât speranţa
Gloriei, în veac de vis şi fum,
Decât ţara asta ruginită,
Fiindcă tu eşti ţara mea acum.
Eşti nefericită? N-ai temeiuri!
Nu-L mai mânia pe Cel de Sus.
Decât fericirea mi-eşti mai dragă
şi decât iubirea, mai presus.

*Anna Ahmatova-Eşti singur azi şi-mpovărat de tine...

Eşti singur azi şi-mpovărat de tine,
De slavă şi de visuri despărţit,
Dar ai rămas iubitul pentru mine,
Cu cât mai trist, cu-atât mai îndrăgit.
Bei vin mereu, ţi-s nopţile murdare,
Mai ştii dacă trăieşti cu-adevărat?
Şi ochii-ţi verzi cu zvârcoliri de mare
Mărturisesc că pacea n-ai aflat.
Invocă moartea inima-ţi nebună,
Afurisind al soartei pas greoi,
Şi vântul de apus mi-aduce-ntr-una
Din partea ta mustrări şi rugi, puhoi
Spre tine iar, cum pot să viu fierbinte?
Sub cerul pal, aici, în ţara mea,
Ştiu doar să cânt şi să-mi aduc aminte,
Tu nici măcar atât nu cuteza!
Tristeţi sporind, trec zile fără veste...
Ce rugăciuni de dragul tău să fac?
Iubirea mea atât de mare este,
Că n-ai putut nici tu să-i vii de hac

*Nichita Stanescu-Cantec

Tu ai un fel de paradis al tau
in care nu se spun cuvinte.
Uneori se misca dintr-un brat
si cateva frunze iti cad inainte.
Cu ovalul fetei se sta inclinat
spre o lumina venind dintr-o parte
cu mult galben in ea si multa lene,
cu trambuline pentru saritorii in moarte.
Tu ai un fel al tau senin
de-a ridica orasele ca norii,
si de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud, a orei,
cand cerul devine nou si rece
si harta serii fara margini,
si-abia mai pot ramane-n viata
mai respirand, cu ochii lungi, imagini

*Nichita Stanescu-Scurtă baladă

Numai fereastra ta nu se stinge, nu.
Singură sus, lângă cer, orbitoare,
ca un ochi mă fixează când trec
bolnav de vini imaginare.
Numai arborii tăi nu-şi pierd în iarnă
frunzele verzi, pieritoare,
când trec cu ninsoarea sub ei
bolnav de vini imaginare.
Nici câinele tău schelălăind printre maşini,
cel cu patru picioare,
nici el nu mă latră când trec
bolnav de vini imaginare.
Nici faptul că exist şi tu o ştii
nici faptul că sunt, nu te doare,
când invizibil mă agăţ de cuvinte
bolnav de vini imaginare.
Hai judecă-mă, hai pedepseşte-mă cu nepăsarea ta, oarecare,
din ce în ce cum sunt mai bolnav
de vini imaginare

*Nichita Stanescu-Vârsta de aur a dragostei

Mâinile mele sunt îndrăgostite,

vai, gura mea iubeşte,
şi iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.
E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
şi iată-mă fără să dorm,
aievia văd zeii de fildeş,
îi iau în mână şi
îi înşurubez râzând, în lună,
ca pe nişte mânere sculptate,
cum trebuie că erau pe vremuri,
împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.
Jupiter e galben, şi Hera
cea minunată e argintie.
Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.
E un dans iubito, al sentimentelor,
zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.
Şi eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, şi lucrurile vin
tot mai aproape,
şi pieptul mi-l strâng şi mă dor

*Nichita Stanescu-Semn 3

Tu nu-nţelegi că cel mai greu e sentimentul?
Tu nu-nţelegi că sentimentul unei pietre
o smulge şi o zboară şi-o atârnă
şi-o pluteşte?
Tu nu-nţelegi că noi cădem lăuntrul nostru?
Că sentimentul de lăuntru
îl ţinem greu, răzbătător prin pietre.
Tu nu-nţelegi aceasta?
Tu nu-nţelegi că stelele în sine
sunt un lăuntru din lăuntul depărtat?
Tu nu-nţelegi că albul în desime
e negru împărat?

luni, 28 noiembrie 2011

*Friedrich Holderlin-Către Parce










Numai o vară, îngăduiți-mi, Amarnicelor!
Și o toamnă-n care să se pârguie cântu-mi,
Ca inima mea, bucuroasă, de dulcele
Joc săturată, să-mi moară apoi.

Sufletul, care zeiescul său drept nu și-l primește
Pe pământ, nici jos nu-și află odihna în Orcus.
Ci mie, odată Divinul, ce-n inimă-mi
Zace, Poemul mi-a fost izbutit,

Fii lăudată, deci, pace din lumea duhurilor!
Mulțumit voi fi, chiar dacă-al corzilor sunet
Cu mine-n adânc n-a căzut; căci o dată ca
Zeii-am trăit, și mai mult nu râvnesc.

(traducere de Ștefan Aug. Doinaș)

*Eugenio Montale-Oase de sepie






Să nu ceri cuvântul ce veghează
sufletul nostru inform, cu litere de foc
mărturisindu-l, în timp ce străluceşte
asemeni plantei de şofran în praf.

Ah, merge omul singur,
al atora şi al său însuşi prieten,
nepăsător de umbra pe care canicula
i-o întipăreşte-n tencuiala sfărâmată.

Să nu ne ceri formula ce deschide lumi
doar vreo silabă strâmtă şi uscată.
Atât îţi putem spune azi,
ceea ce nu suntem, ceea ce nu voim.

*

Amaiză palidă şi încremenită
lângă zidul ce arde al grădinii,
ascultăm printre pruni şi mărăcinişuri
fluierături de mierle, foşnet de şerpi.

În crăpăturile pământului şi pe măzăriche
urmărim rândurile furnicilor roşii
cum se-ntrerup ori cum se-mpletesc
pe vârfurile unor snopi pitici.

Întrezărim printre frunzişuri palpitarea
îndepărtată a solzilor de mare,
în vreme ce tremurătorul ţârâit
al greierilor se înalţă dintre muşuroaie.

Înaintând în soarele ce ne orbeşte
simţim cu o tristă surprindere
cum viaţa întreagă şi tot zbuciumul ei
este acest mers de-a lungul unor ziduri
ce au pe creastă cioburi verzi de sticlă.

*

Adu-mi floarea-soarelui s-o răsădesc
în pământul meu consumat de săruri,
să-şi arate ziua toată în oglinzile cerului
neliniştea figurii galbene.

Tind către calitate toate cele obscure,
se topesc corpurile într-un şuvoi
de culori: acestea în muzică. Să dispari
fără urmă e deci aventura aventurilor.

Adu-mi planta ce ne călăuzeşte
acolo unde răsar transparenţele blonde
şi viaţa se topeşte în aer ca o esenţă;
adu-mi floarea-soarelui înnebunită de lumină.

*

Am întâlnit adesea răul vieţii:
era ca râul gâtuit bolborosind,
era ca frunza arsă închircită
şi calul istovit.

De toate mi-am dat seama, dar nu de minunea
ce ne dezvăluie divina indiferenţă;
era statuia somnolenţei la amiază
şi nourul şi şoimu-n înălţime.

*

Ştiu ora-n chipul cel mai paşnic
e fulgerat de-o crudă strâmbătură,
dezvăluind durerea invizibilă.
N-o vede omul de pe stradă din mulţime.

Vorbele mele, în zadar trădaţi
tainica muşcătură, vântul ce bate-n inimă.
Dreptatea e a celui care tace.
Cântul care suspină e un cânt de pace.

*

Glorie a amiezii fără margini,
când nici o umbră nu mai dau copacii,
şi mai mult, mai mult se ivesc în jur
pe arşiţa prea mare aparenţele.

Soarele-i sus - şi un prundiş uscat.
Deci ziua mea nu s-a-ncheiat cu totul:
ceasul cel mai încântător e peste zidul
acoperit de un apus de soare palid.

E încă foc în jur; un pescăruş
pluteşte pe-o relicvă a existenţei.
Ploaia e dincolo de această dezolare,
în aşteptare bucuria-i mai deplină.

*

Fericire atinsă, mergem
pe tine ca pe o muchie de cuţit.
În ochi eşti lumină ce pâlpâie,
sub picior gheaţă ce plesneşte
şi nu te atinge cel ce te doreşte mai mult.

Ajungând în inimile pătrunse
de tristeţe, le luminezi; dimineaţa ta
e dulce şi tulburătoare asemeni cuiburilor
de sub streşini.
Ah! nimic nu răscumpără plânsul copilului
căruia îi scapă balonul printre case.

*

Poate că într-o dimineaţă-naintând printr-un văzduh
de sticlă sterp, voi vedea marele miracol:
nimicul ridicându-se la spate,
golul pe urma mea, cu groază de beţiv.

Apoi ca pe o pânză se vor îngrămădi copaci,
clădiri, coline, hrana iluziei de fiecare zi.
Dar va fi prea târziu: voi pleca pe tăcute
printre oamenii ce nu-şi întorc faţa, cu taina mea.

*

Sistru uşor la vântul
unui greier pierdut,
abia atins şi stins
în moleşeală.

Din adâncuri se împrăştie
în noi un izvor secret:
lumea-n care trăim
abia se ţine.

Dacă o arăţi, în văzduhul
sur tremură corupte
vestigiile
pe care golul nu le înghite.

Acolo gestul se nimiceşte,
orice glas tace,
coboară la gurile ei
viaţa stearpă.

*

Deasupra zidului cu scrijelări,
umbrind băncile rare
arcul văzduhului apare
încheiat.

Cine-şi mai aminteşte de focul
care a ars năvalnic
în vinele lumii? S-au risipit
într-o odihnă rece formele.

Mâine voi vedea iarăşi băncile
şi zidul şi drumul obişnuit.
În viitorul deschis dimineţile
stau ancorate ca nişte bărci în port.

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

*Geo Dumitrescu-Ar fi bine să uiţi


- Ar fi bine s-o uiţi! îi spuneam inimii,
uit-o, îţi spun! Îi strigam furios,
aşază lespezi înalte de linişte în urma ei,
uit-o!, suflând încet, dă zbor păpădiei străine...
- Uşor de zis! Mi-a răspuns – nicicând
n-a fost dat nimănui a uita
focul în care piere arzând.
- Uitaţi-o! le strig ochilor – pentru Dumnezeu,
alungaţi-o din lacrimă şi din lumină,
uitaţi-o, vă spun!
- Eram nişte cratere stinse, mi-au spus, lumina
nu mai găsea drumul spre noi.
Ca nişte afumate răni de glonţ,
spre lume aţinteam
sticloase întrebări încremenite. Doar ea,
buzele ei, aburind uşor geamul subţire, uscat,
lumini reaprinse în ferestrele reci. Doar ea –
lumini fierbinţi, în mijlocul cărora
tolănită, domneşte.
Nu-ncerca, n-ai cum s-o alungi, orb vei rămâne –
alungă-ţi ochii, lumina,
căci numai o dată cu noi
va pleca şi ea de la tine.
- Uitaţi-o, uitaţi-o! le strig disperat mâinilor,
uitaţi-o, voi, ciudate vietăţi electrice,
liniştitele mele unelte:
de-acum înainte, cuprindeţi văzduhul în braţe,
hărăziţi mângâieri doar obrazului pufos
al poamelor, al pruncilor,
doar întinderii albe a hârtiei,
şi rotunjiţi-vă palmele în jurul mărului
şi-al portocalei,
de-acum înainte, cuprindeţi de mijloc
doar arborele din drum, tăcut şi statornic.
- Uit-o şi tu, îi strig sângelui,
întoarce-te acasă, prostule, adună-ţi apele
în matca lor veche şi, cântând,
lasă unda să-ţi joace în voie
pe prundurile multicolore ale vieţii...
- Zadarnic, zadarnic! îmi spune
n-ai cum să-ntorci, nu mai poţi alege
unda grăbită a râului
din vânătul val nestatornic al mării
în care s-a pierdut fără urmă...
- Uit-o! îmi strig disperat mie însumi,
fugi, goneşte, scapără-ţi paşii
departe spre zare, încotro vezi cu ochii,
fugi, nu te mai uita în urmă,
azvârle peste umăr pieptenele:
dese păduri înalte s-or aşterne
între tine şi ea!
fugi, azvârle oglinda: lacul întins,
cu nemărginirea-i de ape, va îneca
amintirea ei...
Fug, alerg... Zadarnic alerg, o, zadarnic:
oglinda umedă a lacului
cu ochii ei calzi, luminoşi, mă priveşte,
iar şoapta pădurii adânci mă tot cheamă
cu glasul, cu vorbele ei,
şi toţi arborii, arborii dragi, spre mine întind
o, arborii mereu spre mine întind
braţele ei.

*Fernando Pessoa-Paznicul turmelor

Există destulă metafizică în a nu te gândi la nimic.
Ce gândesc eu despre lume?
Parcă poţi să ştii ce gândesc eu despre lume!
Am să mă gândesc la asta dacă am să mă îmbolnăvesc.
Ce idee am eu despre lucruri?
Ce opinie despre cauze si efecte?
Ce am meditat eu despre Dumnezeu, despre suflet
Şi despre facerea lumii?
Nu ştiu. Mie mi se pare că a te gândi la toate acestea înseamnă
A închide ochii nu a gândi. Sau înseamnă a trage perdelele
La fereastra mea (doar că nu am la ea perdele).
Misterul lucrurilor? Parcă poţi să ştii ce-i misterul!
Singurul mister e că mai există unii care se gândesc la mister.
Cel care se aşează la soare şi-nchide ochii,
Începe să nu mai ştie ce este soarele,
Şi se gândeşte la multe lucruri pline de căldură.
Însă deschide ochii şi vede soarele.
Şi din acel moment nu se mai poate gândi la nimic,
Fiindcă lumina soarelui e mai valoroasă decât gândurile
Tuturor filosofilor şi ale tuturor poeţilor.
Lumina soarelui nu ştie ce face
Iată de ce ea nu este eronată, e doar ceva comun şi bun.
Metafizica? Ce fel de metafizică au arborii de acolo?
Decât metafizica de a fi verzi şi stufoşi şi cu ramuri
Ce dau fructe la vremea lor, ceea ce nu ne face să ne gândim,
Pe noi, cei care nu ştim să fim atenţi la ele.
Aşadar ce altă metafizică mai bună decât a lor,
Aceea de a nu şti de ce trăiesc
Şi de a nu şti nici ce înseamnă să nu ştii?
"Constituţia intimă a lucrurilor"...
"Sensul intim al universului"...
Toate sunt false, toate acestea nu înseamnă nimic.
Nici nu-ţi vine să crezi că cineva se poate gândi la aşa ceva.
E ca şi cum te-ai apuca să faci tot felul de planuri şi calcule
Când se anunţă dimineaţa cu primele raze, iar pe conturul arborilor
Un aur lustral începe treptat să îşi piardă întunecimea.
A te gândi la sensul intim al lucrurilor
Este ceva în plus, cum te-ai gândi la sănătate
Sau cum ai aduce un pahar de apă fântânilor.
Singurul sens intim al lucrurilor
E faptul că ele nu au nici un fel de sens intim.
Nu cred în Dumnezeu fiindcă niciodată nu l-am văzut.
Dacă ar vrea el să cred în el,
Fără îndoială că ar veni să-mi vorbească
Şi ar intra la mine în casă pe uşă
Spunându-mi, Iată-mă!
(Poate i se pare ridicul să audă aşa ceva
Celui care, neştiind ce înseamnă să priveşti lucrurile,
Nu-l înţelege pe cel care despre ele vorbeşte
Cu felul de a vorbi deprins prin observarea atentă a lucrurilor).
Dar dacă Dumnezeu înseamnă flori şi arbori
Şi munţi şi soare şi clar de lună,
Atunci şi eu cred în el,
Atunci cred şi eu în fiece clipă,
Şi viaţa mea toată nu-i decât omelie şi liturghie,
Şi comuniune prin văzul ochilor şi prin auz.
Dar dacă Dumnezeu e toate acestea: arborii şi florile
Şi munţii şi clarul de lună şi soarele
De ce să le numesc eu Dumnezeu?
Le spun flori şi arbori şi munţi şi soare şi clar de lună;
Întrucât dacă el se face, pentru ca eu să-l văd,
Soare şi clar de lună şi flori şi arbori şi munţi,
Dacă el îmi apare ca fiind arbori şi munţi
Şi clar de lună şi soare şi flori,
Înseamnă că el doreşte să-l cunosc în chip de
Arbori şi munţi şi flori şi clar de lună şi soare.
Iată explicaţia că ascult de el,
(Ce ştiu eu mai mult despre Dumnezeu decât Dumnezeu despre el însuşi?),
Ascult de voinţa lui trăind, spontan,
Precum cel care deschide ochii şi vede,
Şi îl numesc clar de lună şi soare şi flori şi arbori şi munţi,
Şi-l iubesc fără să mă gândesc la el,
Şi îl gândesc văzând şi auzind,
Şi cu el drumetesc însoţindu-l clipă de clipă.

*Fernando Pessoa-Vino să stam împreună, Lidia

 

Vino să şedem împreună, Lidia, pe malul râului.
Cu calm să-i fixăm cursul, şi să ne dăm seama
Că viaţa trece, iar noi nu ne ţinem de mână.
(Să ne ţinem de mână).
Să reflectăm apoi, copii adulţi ce suntem, că viaţa
Trece şi nu rămâne, nimic nu lasă şi nicicând nu se întoarnă.
Duce-se spre o tare depărtată mare, spre poalele Fadoului,
Dincolo chiar de sălaşul zeilor.
Să ne desfacem acum mânile, să nu ne obosim.
Bucurându-ne de viaţă ori nu, ca râul trecem.
E preferabil să trecem în tăcere.
Şi fără mult zbucium.

*Emil Brumaru-Cinci distihuri echivoce

 

Hai să-ţi fac destăinuiri!
Am iubit cândva un flutur.
El, cu aripi de te miri
Cum de poate duce ciuturi
(Căci erau asa subţiri!)
De vreo şase-şapte puduri.
Eu, extatic de-ngâmfat
Că îl pot trânti în pat,
Să ne fim o clipă miri.
Hai să-ţi fac destăinuiri...

*Jacques Prevert-Copiii care se iubesc

 

Copiii care se iubesc se-mbrăţişează în picioare
Lângă porţile nopţii
Şi trecătorii care trec îi arată cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Şi numai umbra lor
Înlănţuită umbra tremură în noapte
Stârnind mânia trecătorilor
Mânia şi dispreţul lor şi râsetele şi invidia
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt în altă parte dincolo de noapte
Mult mai presus decât lumina zilei
În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri.

*Jacques Prevert-Cafeaua de dimineaţă

 

El şi-a pus cafeaua
liniştit în ceaşcă,
laptele l-a pus
în ceaşca de cafea,
zahărul l-a pus
în cafeaua cu lapte
şi cu linguriţa
l-a amestecat.
a băut cafeaua,
ceaşca a lăsat
fără să-mi vorbească.
a scos o ţigară,
a fumat tăcut,
s-a jucat cu fumul
- cercuri a făcut -
a pus, calm,
tot scrumul
într-o scrumieră
fără să-mi vorbească.
fără să mă privească.
şi s-a ridicat,
şi-a pus pălăria
cu un gest distrat,
şi-a luat pe umeri
mantaua de ploaie,
pentru că ploua,
apoi a plecat.
a plecat în ploaie
fără să-mi vorbească.
fără să mă privească.
(şi atunci mi-am strâns
fruntea grea în palme
şi am plâns...
am plâns...)

*John Donne-Extazul

Acolo unde, ca o pernă-n pat,
Poiana se umfla pentru-a susține
Al purei violete cap plecat,
Unul comoară celuilalt, cu tine
Eram întins. Unite-ntr-un balsam
Curgând din ele, mâinile în pace
Și ochii, împreună, ni-i lăsam
Pe-un fir unic pe care fusu-l toarce,
Acest altoi de mâini era, acum,
Singurul mod al nostru de-a fi una,
Iar chipurile-n ochi, născând ca-n fum,
Unicul mod de a procrea într-una.
Cum Soarta, între două mari oștiri,
Întârzie nesigura izbândă,
(Ieșind din trupuri, pentru convorbiri)
Stăteau a noastre suflete la pândă.
Și-n timp ce ele discutau, noi doi
Zăceam ca niște statui pe morminte;
O zi am stat așa, iar între noi
N-au fluturat, cât a fost zi, cuvinte.
Iar dacă cineva, deprins de-Amor
A sufletelor limbă a-nțelege,
Și, transformat de de dragoste-n ușor,
Pur spirit, ar fi dat pe-acolo-a trece,
(Chiar neștiind ce suflet a vorbit,
Căci ele-n gând și grai la fel arată)
Mai împlinit în sine-ar fi pornit
Și mult mai pur decât a fost vreodată.
Acest extaz (ziceam) ne-a arătat
Tot ce iubim, ne-a scos din neștiință;
Vedeam că sexul nu era chemat,
Vedeam că n-am văzut ce ia ființă:
Ci, precum știm de-un singur suflet că
I-amestec de puteri ascunse nouă,
Iubirea sufletele-amestecă,
Din două face unul, dar sunt două.
Mutați o violetă-n alt pământ:
Culoare, forță, talie (ah, câte
Boleau, până acum, sărace-n vânt)
Țâșnesc și se-nmulțesc, mai hotărâte.
Când dragostea însuflețește-așa
Un suflet cu-altul, sufletul cel mare,
Născut din ele, va împlătoșa
Cusururile vechi din fiecare.
Noi deci, un suflet nou acum fiind,
Știm ce suntem și știm ce ne compune,
Căci elementele ce-n noi se prind
Sunt suflete, și nu au stricăciune.
Dar vai! de ce uitarăm amândoi
De trupurile noastre, în tăcere?
Sunt ale noastre, chiar de nu sunt noi;
Noi suntem duhuri, ele ne sunt sfere.
Datornici le suntem, căci ele-ntâi
Nouă pe noi ne-au deșteptat, ca straje;
Ne-au dat puteri și simțuri - căpătâi;
Nu drojdie ne sunt, ci aliaje.
Numai lăsându-și urma-n aer blând
Ne țese Cerul soartă și răsuflet:
Așa și sufletul, numai trecând
Pe calea trupului, se varsă-n suflet.
Cum sângele-ar vrea spirite să dea
Asemeni sufletelor de curate,
Căci nodul omenesc, a se-nnoda,
Numai cu-atare degete se poate,
Așa un suflet pur de-ndrăgostiți
Coboară la pasiuni, la calde danțuri,
De simțurile lor înlănțuiți.
Altfel, un mare Prinț rămâne-n lanțuri.
Deci, înapoi la trupuri, biet norod,
Numai așa de dragoste ai parte.
Taina iubirii-n suflete dă rod,
Dar totuși trupu-i poartă marea carte.
Dacă-un iubit, ca noi, va asculta
Acest cuvânt al unuia, sub astre,
Să fie-atent: abia ne vom schimba,
Când vom ajunge-n trupurile noastre.

*Marin Sorescu-Ecuatorul si polii

Impreuna sintem foarte dialectici
(Tu stii ca a fost cea mai frumoasa
Zi din viata mea?
Ce bine-ar fi sa fie asa. "Ba da".
Te rog fraza asta sa n-o tai)
De fapt, poezia de dragoste ar trebui sa fie semnata
Chiar de muze.
Poetii sa se inspire si ele sa puna degetul.
Tu sa intinzi aripa peste versurile mele
"N-am intins-o?"
Asa, o pana. Vreau o filfiire deplina.

Simteai ca veneai pana langa mine
Si deodata un gol de aer.
Ce se intimpla?
Ma gindeam la tine.
Golurile de aer nu stiu ce-o fi cu ele,
Asa e cand zbori, zburam spre tine.
"Oricum, eu receptam fluidul."
Si eu ma ghidam tot dupa fluid.
Noi nu lucram decat pe
Baza de flux magnetic.
Stii ca la ecuator cantarim
Mai mult decat la poli?

In orice caz, cand sintem impreuna
Cintarim mai mult,
Sintem doua ecuatoare incolacite
Doua ecuatoare si - un pol - ca niste serpi.
De ce numai unul?
Pentru unitatea contrariilor.
Plus cea mai ieftina energie...
Nu stiu daca intelegi?
Ce zici de titlul asta?
Esti ca o sfera de sticla
In care Dumnezeu a strecurat
Si-un clopotel.
Cand se-nvirteste pamintul, suna clopotelul.
Tu suni. Da, dar n-am sunetul frumos
Decat in sfera de sticla
Vibrez din toata fiinta
Si tu-mi culegi vibratiile
Si mi le restitui, sarutate